Tare ca piatra, iute ca săgeata - astfel este patriotul român din Voloca Ionică Semeniuc, unul din puţinii supravieţuitori ai calvarului sovietic, chiar dacă îi dau de furcă bătrâneţile

Tare ca piatra, iute ca săgeata - astfel este patriotul român din Voloca Ionică Semeniuc, unul din puţinii supravieţuitori ai calvarului sovietic, chiar dacă îi dau de furcă bătrâneţile

E prezent peste tot unde se zbate o inimă de român

Puţini au rămas dintre acei români adevăraţi, care-şi iubesc cu tragere de inimă datinile, care îmbracă de sărbători costumul naţional. Născut în 1934, a ajuns la vârsta de 88 de ani ca un arbore viguros. Or, Ionică Semeniuc este unul dintre acei voloceni din semeţia dacă, care nu-şi uită  rădăcinile strămoşeşti, trăieşte cu dorul de Ţară în suflet.

În pofida vârstei înaintate, patriotul român Ionică Semeniuc, directorul-adjunct al Muzeului Etnografic al comunităţii teritoriale Voloca, membru activ al Societăţii „Mihai Eminescu”, e prezent la mai toate manifestările noastre naţional-culturale, dar mai are o misiune sacră pe acest pământ străbun, lăsată cu gură de moarte de un alt iubitor de neam – regretatul consătean Mitruţă al lui Hopa – să îngrijească mormântul eroului-martir Toader Jinomeţchi, numit Mahaleanul, împuşcat mișelește de  slugoii regimului totalitar comunist şi îngropat, părăsit şi uitat în pădurea Paşniilor. Or, vrednicul hruşăuţean, Ionică al lui Alexa SEMENIUC e printre ultimii dintre puţinii români în viaţă, care au văzut cu proprii ochi grozăviile înstrăinării de Ţară şi au simţit pe propria  piele jugul „eliberatorilor”, gustând din plin din „fericirea raiului” stalinist.

Născut la 4 ianuarie 1934, a suportat toate urgiile regimului asupritor, doar din singurul motiv că fratele său mai mare, Dumitru, ofiţer în armata română, a participat la lupte împotriva sovieticilor. Rănit la Cotul Donului, când s-au retras trupele române, s-a refugiat apoi în România, stabilindu-se cu traiul la Scheia, judeţul Teleorman. Părinţii lui, Alexa şi Varvara Semeniuc, fiind bătrâni, călăii sovietici au hotărât să se răzbune pe ei prin alte metode perfide – să-l ducă forţat la muncă silnică pe mezinul Ion. Nu avea nici 15 ani, când a fost luat la FZO, dus cu forţa la munci silnice tocmai la capătul Rusiei, după Ural, în Celiabinsk, unde a îndurat foamete, ger şi nevoi, dar a fost tare ca piatra şi a supravieţuit calvarului comunist.

Cu amintiri frumoase, dar şi triste, din anii ce s-au scurs atât de grabnic a ajuns la cei 88 de ani. Avea doar 6 anişori când, în 1940, au venit sovieticii. Iar după ce au părăsit, sub presiunea armatei române, nordul Bucovinei, a reuşit să facă trei clase la români, apoi, în 1944, iarăşi a dat buzna-n Ţară urgia bolşevică, care avea să  se instaleze de-acum definitiv. I-a urât pe comunişti din tot sufletul. Îndrăgostit de tot ce-i românesc, pe parcursul vieţii a adunat peste 100 de sacre relicve, reuşind să-şi realizeze visul –  cu susţinerea primăriei a creat şi inaugurat, în 2016, un muzeu etnografic al satului, unde  sunt expuse obiecte vechi de preţ, printre multe altele, un „Căluţ” de Crăciun, cufărul, cu care tatăl-său, Alexa, a fost la război, râşniţa, care datează de peste 200 de ani, vitelniţa pentru depănat calapurile  (lâna toarsă), furca cu caier, spata, maşina de torturi, „masleanca”, cu care  maică-sa făcea unt, patefonul, care are tot peste 100 de ani, dar care  încă îi învârte pe undele muzicale  romanţele tinereţii,  care-i mai păstrează tânăr suflul, care este pentru cei tineri  un imbold de mândrie pentru neamul românesc, pentru a-şi păstra Rădăcinile şi Graiul. Desigur, trezeşte admiraţie că un ţăran de la coarnele plugului, neşcolit, a adunat acest  preţios tezaur, că un simplu român  de la ţară poartă spre inima tinerilor icoana strămoşilor.

„ROMÂNII SUNT TOT MAI DEPARTE DE DATINI, DE TRADIŢII” 

Timpul nemilos nu i-a îmbătrânit nici sufletul, nici idealurile, patriotul român Ionică Semeniuc, cel care a trecut prin infernul sovietic, e la fel de tânăr şi activ, prezent peste tot unde se zbate o inimă de român. Îl întristează mult ceea ce se întâmplă în prezent- românii sunt tot mai departe de tradiţii, de datini.

„Aproape că a dispărut credinţa adevărată, s-a răcit dragostea de cândva faţă de podoabele româneşti, românii sunt tot mai departe de datini, de tradiţii. Acum fudulia şi dolaru-s la putere. Când eram băiat şi umblam cu colinda, cu uratul, oamenii ne dau nuci, mere, buhaneţe coapte, făcute din făină de orz. Pampuşte, adică gogoaşe, rar cine ne dădea, doar cei bogaţi, iar bani – câte un leu –  primeam numai de la rude. Mi-a rămas de la fratele Dumitru, fost ofiţer în armata română, un ”Căluţ” încă de  pe timpul austriecilor, cu care el umbla de Crăciun, când era băieţandru, l-am păstrat ca pe o scumpă amintire din anii copilăriei. Acum face parte din exponatele Muzeului satului Voloca, evocă nostalgicele momente din anii copilăriei şi tinereţii Ionică Semeniuc, directorul adjunct.

Când eram mai mare, umblam cu „Căluţul”, cu „Irozii”, cu „Îngerii”. Cu „Căluţul” umblam patru persoane – cel care purta „Calul”, ţiganul, ciobanul şi încă unul. Făceam mare haz, veselie, intrând în casele oamenilor, căci „Căluţul” trebuia potcovit şi bătea rău din pinteni. Erau pe atunci timpuri grele, nu era luxul de acum, dar şi lumea era mai bună, nu era atât de rea şi egoistă. La multe case nu primeau „Căluţul”, fiindcă aveau viţel în casă, căci făta vaca iarna, iar atunci gerurile erau mari şi oamenii aduceau viţelul, cârlănaşii, căpriţele mici în casă. A doua zi, de Sfântul Vasile, copiii umblau cu semănatul şi mult se mai bucura mama dacă primul venea un băiat. Se credea că vaca în acel an va făta un viţel.

De Sfântul Vasile cătunele satului vuiau de cântece şi veselie. Se făceau 4 Malănci în Voloca şi două – în Hruşăuţi. Când eram tânăr, flăcăii făceau „Malănci” în toate cătunele satului. Malanca avea scripcă – la ea cânta foarte frumos Nistru al lui Andrieş, dobă (Iluţă al lui Matină), ţambal (Mitruţă Hliboceanu). În Hruşăuţi erau alţi muzicanţi – Constantin Struţ, Ionică Moşinoiul etc. Apoi se făcea trei zile joc. A doua zi, de Sfântul Vasile, se adunau la vatra satului toate „Malăncile”, cântau de răsuna Voloca, se auzea tocmai în Cuciur, iar tinerii, îmbrăcaţi în veșminte naţionale – fetele în cămăşi de pânze, catrinţe, cojoace, iar flăcăii în iţari, cămăşi de pânză şi sumane – se prindeau în horă. Era  greu de trăit, însă şi veselia, şi dragostea de viaţă, de tradiţii era mare. La Iordan, strigam pe drum, venind cu agheasma: „Chiraleisa!”. Flăcăii făceau foc şi împuşcau „sacalâşuri” – în tampoane de la vagoane se făcea o gaură, se încărca cu praf de armă, iar cu o prăjină lungă, înfierbântată la foc, se aprindea şi împuşca.

Acum copiii celor avuţi nu prea umblă cu colindul, uratul. Românul nostru, din păcate, pune mai mult preţ pe bani, uită de tradiţii, de obiceiuri, se înstrăinează de străbuni.  Spre regret, nu doar numărul românilor din Ucraina se reduce pe an ce trece, ci se şterge şi din farmecul Sărbătorilor Creştine de Iarnă, se fură pe neobservate din perlele Datinii Străbune, una câte una. Nici „Malanca” nu e acea de odinioară, când curtea casei ţi se umplea de mascaţi, muzicanţi şi zeci de tineri, care ştiau să doinească şi să învârtă cu foc horele. Veneau de cântau sub fereastra fiecărui gospodar – fie el bogat sau sărac, nu lăsau nici o casă necolindată. Acum se urcă doi-trei într-o maşină, instalează aparatajul muzical, patefoane, încât să  răsune cât mai tare, şi astfel umblă cu „Malanca”  pe la fete de măritat şi încă bogate, ca să primească mai mulţi bani. Dar, în comparaţie cu alte sate bucovinene, la noi, la Voloca, se mai păstrează obiceiurile strămoşeşti”.

  Felicia NICHITA-TOMA