28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DESPĂRŢIŢI PRIN SÂRMA GHIMPATĂ CE SEPARĂ UN NEAM DE ACELAŞI SÂNGE (II)

13 noiembrie 2013 р. | Categorie: Social

MAI  POARTĂ  ÎN  SUFLET O  DURERE SFÂŞIETOARE

Aceşti vrednici gospodari, care îşi respectă strămoşii şi îşi iubesc neamul, mai poartă în suflet o durere sfâşietoare, care le tulbură liniştea, răvăşindu-le  amintiri amare. Şi părinţii Mariei, şi ai lui Viorel GAZIUC au trecut prin calvarul stalinist, pe propria piele suportând ghearele represiunilor şi deportărilor.

„Mama era mică, când părinţii ei, cu cei cinci copii, au fost deportaţi în Siberia. A venit într-o dimineaţă activistul comunist Isidor Guz, le-a spus că-s consideraţi „duşmani ai puterii sovietice”, fiindcă Petrea, fratele mamei, s-a refugiat în România, le-a ordonat să-şi ia copiii şi să plece, transportându-i la gară, de unde au mers cu trenul 12 zile până au ajuns în pădurile siberiene, unde-i aştepta gerul cumplit şi foamea. Când au venit să-i ridice, mama credea că pleacă la şcoală şi îşi căuta trăistuţa, dar n-o putea găsi. Atunci acel  slujbaş al sovieticilor, ţinându-se cu puşca în urma ei, o grăbea, speriind-o. Buneii au lăsat gospodăria, două vite cu lapte, un cal, material pentru construcţia unei case noi, fiind nevoiţi să trăiască acolo în nişte bordeie, săpate în pământ, unde nu aveau nici pat, nici aşternut, îndurând foame, ger şi necaz. Căutau prin gunoi resturi de mâncare. Mama cu sora cea mai mică au găsit un depozit şi au făcut o gaură mică prin care scoteau cu greu câteva boabe, apoi seara se întorceau la colibă cu o mână de grâu, pe care bunica îl fierbea cu multă apă şi apoi mâncau. Iar când nu mai aveau nimic de-ale gurii, bunica le dădea seara să bea câte o cană de apă cu sare ce le umfla burţile. În prima iarnă bunelul era paznic la oi. A stat în ger, i s-au umflat picioarele şi a murit. O femeie ce locuia cu ei în bordei ţinea într-o ladă câteva găini şi le hrănea cu pâine uscată, însă mama cu sora sa pândea şi le luau fărâmăturile şi le mâncau. Al doilea an au sădit coji de cartofi şi când au rodit, mai aveau ce mânca. Apoi fratele mamei lucra fierar, iar sora ei îngrijea de copiii unei învăţătoare şi când se întorcea sâmbătă seara la bojdeucă, ea îi dădea lapte, ouă, brânză. Astfel au supravieţuit calvarului. Nici nu aveau voie să le scrie celor rămaşi la vatră. Au reuşit să le transmită doar un singur răvaş, căci apoi nu le-au mai permis. Cumnatul bunicii, unchiul Toader, un mare patriot român, care era contra sovieticilor, le-a scris în scrisoare ceva împotriva bolşevicilor şi pentru aceasta a plătit cu viaţa – a fost arestat şi închis în spitalul de psihiatrie, unde l-au bătut crunt, dezbătându-i până şi dinţii din gură, l-au tot terorizat până şi-a ieşit din minţi. Iar când, în consecinţa calvarului şi-a dat duhul, l-au îngropat la Horecea, să nu afle nimeni unde-i zac osemintele chinuite de călăi. Nu i-au permis familiei să-l ia acasă şi să-l dea ţărânei creştineşte. Au fost deportaţi, vânaţi şi duşi la munci silnice oameni nevinovaţi. Veneau noaptea şi-i ridicau pe „duşmanii poporului sovietic” – pe oamenii înstăriţi şi patrioţii români – iar dimineaţa vecinii observau că nu mai sunt. Lumea era atât de înfricoşată, încât nici vecinii nu mai vorbeau între ei, fiindcă nu aveau încredere unul în celălalt. Se temeau să nu fie denunţaţi şi deportaţi.

A fost foarte greu şi amar atunci şi acum e la fel. Copiii nu aveau voie să umble de sărbători –  Crăciun şi Sfântul Vasile – cu colinda şi „Mălanca”,  nici să mergi la biserică de Paşti. Erau supravegheaţi de unii profesori, mari ateişti, dăruiţi cu trup şi suflet puterii sovietice, care acuma-s cei mai mari credincioşi, cântă în corul bisericesc.

Când avea puţin timp, mama îşi amintea întotdeauna plângând de acele zile amare, de cei şase ani de chin şi necaz, petrecuţi în neagră străinătate. Fiind mică, îmi părea o poveste şi tot o rugam să-mi mai povestească, dar când am crescut, am înţeles că-i o realitate sfâşietor de dureroasă, de aceea  întotdeauna chipul duios al mamei era scăldat de lacrimi. S-au întors la baştină plini de păduchi, numai piele şi oase. Au găsit casa goală, fără uşi şi geamuri”.

„FURTURILE  ŞI  NELEGIUIRILE „STRIBOCILOR”  AU  CONTINUAT  FĂRĂ  CAPĂT”

O adevărată năpastă pe capul oamenilor a fost şi înfiinţarea în sat, în 1948, a kolhozului.  Viorel GAZIUC avea pe atunci 7 ani. Îşi aminteşte cu tremur în glas şi vocea vibrând de emoţii despre acei ani, care au băgat groază în români, fiind expropriaţi şi impuşi să se înscrie „benevol” în kolhoz.

„Tata a fost luat la război în armata română şi, în 1943, a căzut la Cotul Donului. Când, în 1948, s-a înfiinţat kolhozul, bolşevicii au început să le ia oamenilor animalele, căruţele şi pământul la stat. Mama avea o vacă şi o juncă de a făta. Au venit atunci câţiva slujitori ai noii puteri din sat şi ne-au luat junca la kolhoz, să facă fermă. Mama răcnea şi-i ruga să ne-o lase. „Taci din gură că te ducem în Siberia. Bărbatul tău a luptat contra ruşilor în armata română, iar tu mai faci gălăgie?!”, i-au închis gura mamei slugoii stalinişti locali. În primăvară, avea pregătiţi doi saci de porumb ca să ducă la moară, să facă făină. Şi au venit „stribocii”, un fel de miliţieni, cei mai leneşi, prăpădiţi, beţivi şi de nimic locuitori, care au trecut în slujba sovieticilor şi cărora noua conducere le-a dat arme ca ei s-o apere de „duşmanii poporului”, cum erau clasificaţi cei nesupuşi regimului totalitar, ne-au luat grăunţele să însămânţeze pământurile kolhozului. Munceau pe lanurile kolhozului întreg anul, fără zile de odihnă şi sărbători. Însă copeicile primite pentru o zi de lucru nu-ţi ajungeau să cumperi nici un kilogram de pâine. Şi-apoi mai trebuiau oamenii să dea forţat la stat anual 600 litri de lapte, 50 kg de carne, 400 de ouă, pâine etc. Oamenii rămâneau săraci şi goi, fără mijloace de  existenţă, căci începuse şi foametea din 1946-1947, organizată de bolşevici. Familiile numeroase o duceau cel mai greu. Mâncau doar o singură dată în zi.  Apoi furturile şi nelegiuirile „stribocilor” au continuat fără capăt. Trimiteau ziua persoane de încredere, printre care erau şi femei din sat, vecini, să vadă ce are omul dosit, apoi noaptea umblau la furat.  Aveam şase anişori, parcă văd şi acum, precum aş privi un film de groază, cum „stribocii” au spart geamul casei noastre, au pătruns astfel în odaie, în timp ce dormeam cu mama. Au luat sacul cu porumb, ascuns după hogeag, iar mama a început să plângă şi eu să răcnesc. Atunci banditul a ameninţat-o că ne împuşcă şi ea, de frică, mi-a astupat gura cu palma. El i-a dat sacul celui ce aştepta la geam şi au dispărut, lăsându-ne în timp de iarnă cu fereastra spartă şi fără grăuncioare”.

Acum urmaşilor „stribocilor” nu le place că consătenii numesc numele rudelor lor, care au fost „striboci”, că noi le publicăm în ziar, ameninţându-ne. Însă românii năpăstuiţi  trebuie să-şi cunoască „vitejii”, conaţionalii trădători de neam şi Ţară, nemernici, invidioşi şi hrăpăreţi, care s-au dat în serviciul sovieticilor şi i-au distrus pe vecini, pe propriii fraţi şi rude, ca apoi să le fure averea. Oare ce vină purta tânărul Nicolae Boincean din Hruşăuţi, care nu avea nici 20 de ani şi care a fost împuşcat de aceşti „striboci” fără inimă  nu departe de casa noastră, dar părinţii şi copiii nevinovaţi ce erau duşi la moarte şi chin în Siberia, Karelia, Kazahstan? Însă bărbaţii şi tinerii ce erau forţat „vânaţi” şi duşi la munci silnice în lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega,  în minele din Donbas şi Ural, interogaţi şi  nimiciţi în închisori? Dar câţi au fost împuşcaţi de „striboci” în sat cum că ar fi fost „duşmani ai puterii sovietice”?.

Vecinul Leonte Bileţchi, care purta întotdeauna cu el subsuoară un toporaş, într-o noapte întunecoasă, când aceştia îl prădau de bunuri pe un vecin, pe care l-au bătut ţol, apoi l-au rănit, în timp ce el a reuşit să fugă şi să se ascundă, a pătruns neobservat printre „striboci” şi i-a recunoscut pe Gheorghe Zaharciuc, Florea al lui Paladean şi pe alţii. În 1940, când ne-au înrobit sovieticii, primar la Voloca a fost numit Vasile Zlotariuc, un ucrainean din Dumbrava Roşie, care cunoştea limba rusă şi care mergea la casa celor deportaţi şi ziua în amiaza mare le lua lucrurile cele mai de preţ.

Eram copil orfan de tată şi în caz că la şcoală mă certam cu vreun coleg, mi se reproşa: „Ce banditule, faci ca tatăl tău?”. Cu ce eram eu vinovat că tata a luptat în armata română? Dar nici nu putea fi altfel, căci era român.

Într-un timp s-a răspândit un zvon în sat că se întorc românii. Atât de tare lumea-i aştepta! Mama mergea cu vânzare la Cernăuţi şi când sosea acasă, vecinii o întrebau: „Ce-ai auzit, când se întorc românii?”.

Felicia NICHITA-TOMA