"După ce am scăpat cu viaţă
de masacrul din Poiana Varniţa de lângă Fântâna Albă, am trecut apa Siretului
şi am ajuns la o casă, sprijinită de strujeni, probabil, să fie cald în ea
iarna. Ne-am gândit să ne adăpostim sub ei, apoi am zărit în fundul grădinii un
closet şi ne-am ascuns acolo. Eram urmăriţi de grănicerii călări, care îi
omorau cu paturile armelor pe cei răniţi. Se înserase de-a binelea, însă
îi vedeam bine din toaletă cum spărgeau cu baionetele prin strujeni, crezând că
ne-am ascuns acolo. Norocul nostru a fost că nu le-a tras prin cap să ne caute
în WC. După ce iscoadele sovietice au plecat, am pornit tustrei mai
departe, grăbiţi să ajungem cât mai repede acasă. La Prisăcăreni am înnoptat
într-o claie de strujeni. Însă de spaima ce-am tras-o, nici n-am putut închide
ochii. Toată noaptea grănicerii sovietici au împuşcat rachete ca să lumineze în
jur pentru a-i putea descoperi mai uşor pe fugari. Dimineaţa am luat-o iarăşi
la picior. Pe pod la Carapciu era cât pe ce să ne ciocnim de doi grăniceri
călare pe cai, care, când ne-au văzut, s-au năpustit asupra noastră,
iscodindu-ne de unde venim şi încotro mergem. Era joi dimineaţă, înaintea
Paştelui, şi la Storojineţ era târg mare. Deci, le-am spus ce ne-a
trăsnit atunci prin cap – că mergem la bazar, la Storojineţ, să ne cumpărăm
pălării de Paşti. Însă ei nu ne-au dat crezare. Călări pe cai, ne-au
mânat ca pe nişte animale la primărie, unde mai era arestat un
bărbat din Cupca. Au ordonat apoi să fie chemat primarul. Un grănicer stătea la
uşă, iar altul – la fereastră şi ne păzeau ca nu cumva să fugim. Când a sosit
primarul Macriniuc, care se avea bine cu tata, a trimis pe cineva după părinte.
Norocuţul nostru a fost că la primărie se afla o femeie din sat, pe care,
probabil, o fi adus-o îngerul nostru ocrotitor şi pe care am rugat-o să
iasă afară şi să păzească când va sosi tata ca să-l prevină că trebuie să
spună că eram porniţi dimineaţa la Storojineţ, după pălării de Paşti.
Când tata a venit la primărie, l-au dus în altă cameră ca să afle adevărul,
însă îngerul păzitor, acea femeie din localitate, căreia îi sunt recunoscător,
a reuşit să-i şoptească tatei rugămintea mea. Şi după ce am fost întrebaţi încă
o dată, mai aspru, de unde venim, am fost eliberaţi. Când am ieşit din
primărie, afară ne aştepta de-acum maşina miliţiei ca să ne ducă la raion.
Ne-am făcut cruce şi am trecut pe lângă ea. Nimeni nu ne-a oprit. Astfel baba
Saveta ne-a salvat de la moarte. Dumnezeu s-o odihnească în linişte în
frumuseţile raiului, căci demult e la sfânta dreptate", ne-a mărturisit cupceanul Ion Alerguş.
În 1946-1947, după ce sovieticii şi-au întărit bine poziţiile pe meleagul nostru străbun, alte belele au dat peste bucovineni – foametea organizată şi colectivizarea „benevolă”, dar forţată, când oamenii erau deposedaţi de toate bunurile agonisite prin muncă. Ba mai mult, li se lua până şi ultima fărâmă de pâine de la gura copiilor. Soţia lui Ion Alerguş, Caterina, cu care s-a căsătorit în 1948, îşi aminteşte cu ochii în lacrimi de acele timpuri îngrozitoare.
„După
masacrele din 1941, în 1946 alt necaz a dat peste noi, românii – foametea
organizată de comunişti pentru a ne stârpi de pe faţa pământului. Mâncam
buruieni – urzică lobodă, numai să supravieţuim, căci eram la părinţi
nouă guri flămânde, la fel precum şi familia soţului Ion. Veneau la noi cu
cerşitul oameni din Basarabia, căci acolo românii o duceau şi mai greu. Sătenii
noştri, milostivi, le dădeau de mâncare, îi ajutau cu ce puteau. Un om ne-a
povestit un caz tragic ce a avut loc în Basarabia în timpul foametei. O familie
avea doi feciori şi într-o zi, când mama şi un fiu au plecat de-acasă, tatăl,
neputând suporta foamea, l-a tăiat pe celălalt fiu şi l-a mâncat. Când
soţia a sosit acasă, a văzut oala pe foc şi l-a întrebat ce fierbe. „Carne”,
i-a răspuns acesta întristat. Atunci ea a căutat prin casă şi a găsit resturile
din fiul măcelărit... De foame, oamenii erau în stare să se mănânce unul pe
altul, de aceea nu puţine erau şi cazurile de canibalism. Ferească-ne, Doamne,
de acele timpuri".
Felicia NICHITA-TOMA