Înveșmântat în nemurire - Poetul martir Ilie Motrescu, asasinat de sovietici, fiindcă-şi iubea Neamul

22 octombrie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

Poetul Ilie Motrescu – înveșmântat în nemurire

Deoarece anul 2021 este și anul poetului Ilie Motrescu, am publicat mai multe materiale despre viața și creația poetului, despre comemorările organizate, atât la noi în Bucovina, cât și în România.

De asemenea aduc sincere mulțumiri ziarului GAZETA DE HERȚA pentru materialele publicate despre regretatul nostru poet. Azi aș vrea să propun cititorilor un mic grupaj de poezii începătoare ale poetului. Ele au văzut lumina tiparului în prima culegere de versuri ale poetului „Cântarea Carpaților”. Sunt versuri ale adolescentului Ilie Motrescu, cât și cele publicate în primul an de studii la Bălți.

Pe urmă, sperăm că voi putea publica și ceva din poeziile mature, dar și câteva dedicate poetului, scrise atât de poeți consarcați, cât și de poeți populari.

Toate aceste lucruri merită să fie cunoscute de toți, dar mai ales de tânăra generație.

  Eleonora Schipor

Dorința   Sus în munți mi-e dragă viața,

Liber să petrec;

Nu o zi – pe-ntreaga vară

-N codru-aș vrea să plec.

Ca un cântăreț, doinirea

Să mi-o spun aș vrea

Părăiașelor în spume –

Asta-i voia mea!

Ca poetu,-aș vrea-n natură

Să mă-mbăt privind

La cei brazi cu crengi pletoase

-N tihnă meditând.

Mult aș vrea ca înserarea

Să mă prindă sus,

-Nvăluit în purpuriul

Zărilor de-apus.

Eu și codrul

Se leagănă făgetul

Pe undele de vânt

Și freamătul mă-ndeamnă

Să spun al meu cuvânt.

O vorbă, doar o vorbă,

Căci nu mai pot răbda;

Ascultă-mă,-mpărate,

Să-ți cânt iubirea mea!

Și codrul mă ascultă...

E liniște-n făget,

Prin văi amurgul cade

Și iese luna-ncet.

La țară

Drumul se-ntinde,

Zarea-l cuprinde

Până departe-n

Vârfuri de munți;

Jos la izvoare

Curge-n răcoare,

Tainic se zbate

Apa sub punți;

Iar către stână,

Oile-și mână

Sprinten ciobanul,

Tot fluierând;

Fagii-bătrânii,

Munții stăpânii

Totul se-nchină

Soarelui blând.

Născutu-m-au Carpații

Născutu-m-au Carpații

Și-n crâng m-am deșteptat,

Cu șopotul de ape

Mereu m-am legănat.

Alăturea cu fagii,

M-am pomenit crescând;

Cu păsări deopotrivă,

O doină fluierând.

Iar stele policandre

Mi-au fost pe cerul-scut;

Icoană de săruturi

O floare am avut.

Atâta amintire

Voi mai păstra de-acum,

Atâta mângâiere

În nesfârșitul drum.

Regret

E timpul să vină și toamna,

Când vara, pe aripi de vânt

Strângându-și splendidul veșmânt –

Și frunze, și flori, și culoare,

Și luncile pline de soare,

Ce-s demne de slavă și cânt

S-a dus... mai veni-va ea oare?

Veni-va oare iarăși cucul,

Și rândunelele-or veni,

Uitată lunca iar va fi

De dalbe flori înmiresmată,

Iar soarele de altădată

La fel de blând va încălzi?

Mi-e dor, mi-e dor de mândra vară,

În satul meu să vină iară.

Și de eternul vers mi-e dor,

Pe care-l cântă tuturor,

În nopțile cu lună plină,

Doinirea codrului cea lină

Și-un murmur tainic de izvor.

Toamna

E vreme târzie și frunzele cad

Din pomi rând pe rând câte una.

Se schimbă pădurea, doar creanga de brad

Își poartă verdeața într-una.

Pe câmpuri recolta e strânsă de-acum

Și lunca rămas-a pustie,

Se simte prin aer mirosul de fum,

E toamnă, e toamnă târzie...

Ilie Motrescu