29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice…„Cine e mai mare, vrem să ştim, la ghişeu, Alecsandri sau Eminescu?...

21 iulie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu au fost cei mai de seamă poeţi români nu doar din sec 19, ci din toate timpurile. Membri ai Societăţii Culturale „Junimea” din Iaşi, prin operele sale i-au dat valoare şi strălucire. Eminescu cunoştea şi s-a inspirat, desigur, în tinereţe, de poezia lui Alecsandri încât, atunci când s-a organizat Serbarea de la Putna, la îndemnul studenţilor ca să scrie imnul lui Ştefan cel Mare, a refuzat şi l-a rugat pe Alecsandri, cu toate că ultimul n-a participat la Serbare, a compus doar cunoscutul „Imn religios lui Ştefan cel Mare”.

După terminarea studiilor, Eminescu l-a întâlnit pe „Bardul de la Mirceşti” la şedinţele „Junimii”, unde acesta îşi citea poeziile, întotdeauna fiind bucuros de părerile tinerilor poeţi, în deosebi, ale lui Eminescu. Ioan Slavici afirma că „înrâurirea lui Eminescu asupra lui Alecsandri ar fi fost şi mai hotărâtoare decât acea a lui Alecsandri asupra tânărului urmaş”. Alecsandri avea o slăbiciune pentru scriitorii tineri şi talentaţi, în deosebi pentru Eminescu. Ambii au  cunoscut îndeaproape şi îndrăgit creaţia populară, viaţa ţăranului de la sat. Dacă Alecsandri se trăgea din rândul boierimii, făcând politică în favoarea casei regale, Eminescu, dimpotrivă, a fost un critic aspru al regalităţii şi guvernanţilor.

„Una” din cele mai frumoase însuşiri ale lui Vasile Alecsandri – spunea Ioan Slavici – era slăbiciunea pe care o avea pentru scriitorii mai tineri şi mai ales pentru Mihai Eminescu, pe care îl socotea mai presus de sine în ceea ce priveşte cultura generală şi pregătirea tehnică”. Sentimentul de încântare, de stimă şi de apreciere era reciproc. Eminescu nutrea faţă de Alecsandri o mare admiraţie, exprimată în poezia „Epigonii”

 Mihai Eminescu a știut să aprecieze rolul înaintașului său în lumea poeziei românești. Despre aceasta ne vorbeşte portretul lui Vasile Alecsandri realizat în „Epigonii”:

,Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.”
Mihai Eminescu

A existat tendinţa din partea unor „critici”, scriitoraşi, să emită judecăţi asupra valorii lui Vasile Alecsandri, să-l pună în comparaţie cu Mihai Eminescu. În răspunsul poetului se simte sentimentul de  apreciere faţă de talentatul Poet, pe care Alecsandri îl considera „unul din marii poeţi ai României”:

,,E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte ș-ajungă cât de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.”
Vasile Alecsandri

La patruzeci de ani de la moartea lui Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi scria uşor mâhnit despre floricultura mentală a României Mari, înainte şi după Marele Război: „Cine e mai mare, vrem să ştim, la ghişeu, Alecsandri sau Eminescu?... Dacă e mai mic nu interesează. Dacă e mai mare, de ce ar interesa mai mult? Nu e mai literar să lăsăm libelula să doarmă învăluită în ciripitul luminii şi al cetei alburii de la Mirceşti, pe mormântul poetului liniştit?   Şi să vorbim de el, peste 50 de ani, când temperatura bolnavului nostru va fi scăzut...“

Titu Maiorescu, prin articolul „Poeţii şi critici”, scris în 1886, ia atitudine faţă de intenţia lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea şi Al. Vlahuţă care căutau să-l înalţe pe Eminescu prin coborârea lui Vasile Alecsandri. După ce criticul literar prezintă o situaţie similară din literatura franceză, afirmaţia este concludentă:
„O asemenea alăturare este nedreaptă”. În final, Titu Maiorescu enumeră meritele lui Vasile Alecsandri. Criticii literari, Garabet Ibrăileanu şi Şerban Cioculescu, împărtăşesc opinia înaintaşului lor. Chiar dacă opera lui V. Alecsandri este o sinteză de clasicism („Pasteluri”, comedii şi cele două drame: „Fântâna Blanduziei” şi „Ovidiu”), romantism („Legende”, „Despot-Vodă” şi unele lucrări în proză) şi realism (comedii, proză), Garabet Ibrăileanu observă că, temperamentul, este un clasic, „a avut natura cea mai echilibrată din lume”, dar trăieşte într-o epocă în care Europa este dominată de curentul romantic, având influenţă asupra operei sale. Criticul literar mai are în vedere universalitatea şi mărimea operei sale, Vasile Alecsandri a cultivat toate genurile şi aproape toate speciile literare.

Să nu uităm şi de activitatea poetului pusă în slujba evenimentelor de la 1848 şi ale Unirii, Alecsandri fiind considerat unul din creatorii României moderne. Desigur că poezia lui Eminescu pune în umbră poezia lui Vasile Alecsandri, dar ei aparţin unor generaţii diferite. De asemenea, Şerban Cioculescu consideră că a face comparaţie între cei doi scriitori „necontemporani” este un act de injustiţie şi de ingratitudine.
Şi incisivul critic pune accent pe multilateralitatea preocupărilor sale politice, culturale şi literare. Alecsandri este considerat „întâiul ambasador al mesajului nostru popular în Occident”, el a contribuit la integrarea literaturii române între cele romantice. Următorul fragment este semnificativ pentru opiniile lui Şerban Cioculescu:
„Diversitatea de temperament dintre poetul căruia-i ardea până între degete şi cel care scria la rece,, cu o combustiune spirituală, ce e drept, cu totul alta, n-a împiedicat stima reciprocă. Alecsandri şi-a plătit datoria de recunoştinţă pentru menţiunea din „Epigonii”, cu acea lectură publică din 1883, în folosul internării geniului prăbuşit. Dar şi-a plătit-o mai ales cu acel generos salut către tânărul care admitea el, cânta „mai dulce” decât dânsul şi căruia îi ura cu sinceritate o ascensiune continuă. Zborul cosmonautului liric român era frânt, în acea clipă, pentru totdeauna, dar după ce atinsese înălţimile cele mai neajunse. „Luceafărul” său a întunecat şi va mai întuneca multă vreme „Steluţa” înaintaşului său. Aşa se şi cuvine. Nu este drept însă ca gloria lui Eminescu să se alimenteze din dispreţul sumar al operei lui Alecsandri, suprapusă peste o epocă de mari frământări născută din miezul lor şi biruitoare în condiţiile cele mai grele de luptă!” După opinia sa, Eminescu „rămâne la o altitudine neatinsă de niciunul dintre urmaşii săi”.

Şi totuşi există unele similitudini între cele două personalităţi ale scrisului românesc, afirmă Ungureanu E Constantin: ambii au manifestat un interes deosebit pentru creaţiile folclorice, au intuit rolul acestora în regenerarea lirismului cult, folosind filonul poeziei populare ca izvor de inspiraţie, au contribuit la formarea şi dezvoltarea limbii române literare, şi-au adus contribuţia la reformarea lirismului au înavuţit literatura cu noi specii literare, și-au iubit țara – „Grădina Maicii Domnului”, frumoasă moştenire lăsată urmaşilor prin mari sacrificii de către înaintaşi.

Două personalităţi copleşitoare, fiecare om al timpului său, care i-au impresionat, prin activitatea lor, pe contemporani, s-au implicat în viaţa poporului român, şi-au iubit ţara, au nutrit un ideal naţional, au criticat politicianismul epocii. Prin termenul „pocitură” cu valoare de epitet, ambii îl aveau ca ţintă pe fruntaşul liberal C.A.Rosetti. Eminescu preia acest termen („Scrisoarea III”) din diatribele înaintaşului său, V. Alecsandri, îndreptate împotriva aceluiaşi corifeu liberal:
„Eu, nedeprins cu tina, mă ţin de ea departe
Şi-aştept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură
Care-a sădit în ţară invidie şi ură”
Felicia NICHITA-TOMA pentru Zorile Bucovinei