ŢINÂNDU-SE DE MÂNĂ…

Înserarea cădea cu dulci refugieri în copilărie. Rând pe rând se aprindeau luminile în geamurile caselor cu brâie albastre de flori pe la porţi şi de-a lungul gardurilor. Impresionant acest obicei al gospodarilor de la Cupca de a-şi aşterne lăicere multicolore de flori tomnatice dincolo de curte, având astfel grijă să fie curat şi frumos şi ceva mai departe de propriile case. Gheorghe Bicer părea cam trist că i se sfârşeşte popasul de vis în satul unde pentru el şi lătratul câinilor răsună ca un cântec de leagăn.

– Dacă tot aţi stat ziua întreagă la Cupca, ar fi păcat să nu-l cunoaşteţi şi pe profesorul meu de limba franceză. Nu stă departe, să intrăm numai pentru câteva minute la Nicolae Moguş. Am mai fost pe la el, dar nu l-am găsit acasă. Acum, precis îl găsim. Am auzit că umblă cam greu, căci, slavă Domnului, a împlinit 92 de ani, mi-a spus însoţitorul meu, întorcând maşina spre un drum ce ducea în deal.

În cele câteva minute până am ajuns la Nicolae Moguş, mi-a povestit de ce-i este atât de scump acest învăţător longeviv. Datorită obiectului predat de el, a învăţat alfabetul latin şi a început să citească, în română, cărţi tipărite în veşmântul firesc al limbii noastre. Alţi semeni au deprins alfabetul latin de la mamele lor, care nu se despărţeau de Biblie, iar pe el, rămas orfan de mamă, cu un tată care se zbătea să-şi întreţină copiii, nu avea cine să-l înveţe în familie.

L-am găsit afară, în curtea cu boltă de viţă de vie, stând gânditor pe un pătuc lipit de peretele casei. Căderea pe gânduri îi este cea mai benefică ocupaţie la vârsta-i venerabilă. În faţă se înalţă o altă clădire, mândră ca-n poveşti – a tinerei perechi luate de suflet. N-a avut noroc să legene pruncuşori, barza înconjurându-i casa, însă cât Larisa, iubita lui soţie, îl ţine de mână nu simte singurătatea, nici tristeţea că din tinerii frumoşi, sosiţi cu 59 de ani în urmă la Cupca, astăzi au ajuns ca două jucării stricate.

Din ciorchinele pârguite ale viei, la cea mai uşoară adiere de vânt, cădea câte o bobiţă, fiecare atingere de pământ fiind urmată de suspinul bărbatului: „N-am reuşit să strâng strugurii…”. Ca gospodar priceput în toate, fostul său elev l-a liniştit că vin zile călduţe şi are încă timp pentru culesul poamei. Iar eu îl priveam nedumerită, frământată de alte gânduri. Nu-mi imaginam cum se va urca pe scară să ajungă strugurii… „Nu-i atât de sus, încetişor, încetişor, urcat pe un scăunel, păzit de Larisa să nu cadă…”, mi-a explicat dl Bicer. N-au unde se grăbi, acum soţii Moguş fac tot necesarul pentru trai mai încetinel, dar cu aceeaşi pasiune tinerească şi devotament pentru orice muncă.

Oricine la Cupca poate spune că îi cunoaşte foarte bine, însă puţini le ştiu adevărata poveste a vieţii. Nicolae şi Larisa sunt ambii din localitatea basarabeană Bogdăneşti, astăzi raionul Briceni, populată de ucraineni. Au făcut cunoştinţă la un bal (petrecere preferată de tinerii intelectuali în perioada interbelică din România). La Şcoala Medie nr. 1 din Cupca Nicolae Moguş a început să lucreze ca profesor de limba franceză din 1954, după absolvirea Institutului „Alecu Russo” din Bălţi. După doi ani şi-a adus şi logodnica, pe Larisa, cu şase ani mai tânără. Degrabă ea a devenit vestită în sat ca o meşteriţă fără seamăn. Având o bună pregătire profesională din perioada românească (şi-a făcut studiile la Hotin), a predat câţiva ani lucrul manual în şcoală, dar s-a retras, consacrându-se vocaţiei de gospodină casnică. Fetele şi nevestele din Cupca făceau cărare bătută la poarta ei, căci nu se găsea pe aproape o altă croitoreasă mai pricepută. Şapte ani soţii au trăit în gazdă, strângând bani pentru cuibuşorul lor. „Ne-am ridicat gospodăria pe loc gol, nu se zărea nici o casă prin apropiere, ne simţeam ca oamenii care au fost deportaţi în Kazahstan. În jurul nostru era o toloacă mare, unde se adunau sătenii la horă de sărbători, iar în zile obişnuite copiii păşteau oile”, îşi aminteşte Larisa, trădându-şi în rostirea cuvintelor abia simţit originea ucraineană.

Femeia s-a împăcat cu rolul de umbră a bărbatului iubit, care s-a dedicat fără rezerve şcolii, rămânând în memoria elevilor ca un învăţător blând. Niciodată nu ridica vocea, darmite mâna la copii. Până la Institutul din Bălţi, Nicolae Moguş, a umblat prin multe şcoli: patru ani la Gimnaziul din Dorohoi, patru – la Liceul din Roman, apoi încă doi ani şi-a făcut studiile la Chişinău. Era dintr-o familie bine aşezată, bunelul său avea maşină de treierat, tatăl – cai şi căruţă. Dar când au venit „eliberatorii” a rămas numai cu biciuşca. La Cupca se ştie că, în calitate de veteran de război, primeşte o pensie bună, că are gradul de maior în retragere. Dar despre faptul cum a ajuns în armata roşie eliberatoare, veteranul, desigur, nu le-a povestit elevilor săi. Războiul l-a găsit la şcoala de ofiţeri din Bucureşti. După încheierea armistiţiului cu sovieticii, tânărul ofiţer român a fost înscris în divizia „Tudor Vladimirescu” şi trimis pe front, să lupte pentru eliberarea popoarelor Europei de fascism. După terminarea războiului s-a repatriat, atras de dorul baştinei şi, mai cu seamă, de dragostea pentru Larisa.

Vatra străbună îl cheamă mereu, în fiecare an, la 28 august, de sărbătoarea Acoperemântul Maicii Domnului, când se cinsteşte hramul bisericii din Bogdăneşti. În 1954, stabilindu-se la Cupca, tânărului profesor i s-a părut că nu s-a îndepărtat mult de neamuri. Dar iată că la adânci bătrâneţe soţii au avut nevoie de paşapoarte de străinătate pentru a-şi vizita fraţii din satul natal. Vara aceasta, din cauza neputinţei Larisei, pentru prima dată n-au trecut prin vama de la Mămăliga, lipsind de la hramul satului şi amărându-l pe fratele mai mic, Vladimir, care-i aştepta cu bucate alese. „Dar nu e ultimul hram din viaţa noastră, va trece iarna, va veni o nouă vară…”, se consolează soţii, ţinându-se gingaş de mână.

Maria TOACĂ