NU APUNE SOARELE IUBIRII
21 octombrie 2013 р. |
Categorie: BucovinaCând norocul îşi schimbă pasul…
Nu aduce anul cât aduce ceasul, când norocul îşi schimbă
pasul… Nu ştiu dacă Valentinei i-a trecut prin cap acest proverb, atunci când
destinul a pus-o fulgerător la încercare. Gândurile îi erau mult mai
pământeşti, chiar prea prozaice pentru tinereţea şi frumuseţea ei. Îşi revenise
după anii infernali de insuportabilă umilinţă, petrecuţi în Siberia. I se părea
că nu există fericire mai mare decât să trăieşti la cuibul părintesc, să te
speli cu roua dimineţii de pe florile de acasă, să nu fii nevoit a-ţi cerşi
bucăţica de pâine. Era tânără, mulţumită de modesta-i existenţă, neîndrăznind
să viseze la o altă viaţă. Cu aceeaşi râvnă rodea şi cartea, dându-i dreptate
mamei sale că „merită mai mult decât să rămână la coada vacii”. A intrat fără
de probleme la Şcoala Pedagogică din Cernăuţi, politica p.c.u.s. de la
începutul anilor 50 fiind orientată la educaţia „omului nou”, în special la îndoctrinarea
ideologiei comuniste în conştiinţa tinerilor români de la ţară. După faimoasa
„eliberare” intelectualitatea românească a fost complet nimicită, prin şcolile
din satele noastre rămânând numai învăţători de etnie evreiască. Valentina
Crigan din Proboteşti s-a aflat printre primele promoţii ale făurării de cadre
pedagogice din ţinut.
Prin anul doi a
început să-i dea târcoale un coleg de grupă, Toma Tcaciuc din Cupca. Cu trei
ani mai mare, flăcăului îi ardea de însurătoare. Fără a pierde mult timp cu
destăinuiri sentimentale, i-a spus într-o bună zi că vrea să meargă la mama ei,
la Proboteşti.
Unicul mijloc de transport spre baştina Valentinei era maşina
ce aducea duminica, la piaţa alimentară de pe strada Rusă, diverse produse din
kolhoz. Ca să scape de insistenţa lui, fata l-a minţit că maşina pleacă din
Cernăuţi cu o oră mai târziu, dar când a venit la piaţă, Toma o aştepta zâmbind
triumfător. N-a crezut-o, căci nu degeaba purta acest nume, urmat de epitetul
biblic „necredinciosul”. Văzându-l, Valentina s-a bucurat că a luat-o şi pe
prietena Viorica, hotărâtă să-l prezinte mamei ca pe logodnicul acesteia. Ajunşi
tustrei acasă, Toma n-a lungit vorba, cerând-o de soţie. „Unde să meargă, pe lumea neagră? A început mama să plângă, de parcă se
pregătea de înmormântare. Era în casă şi o verişoară de-a ei. Uitându-se lung la Toma, i-a zis mamei să nu mă
oprească de la un băiat atât de frumos, iar „lumea neagră” e acolo unde ne-am
chinuit patru ani, în Siberia, nu la
Cupca”, evocă Valentina ziua când a fost peţită.
A doua sâmbătă a
trebuit să-şi urmeze logodnicul la
Cupca, să facă cunoştinţă cu părinţii lui. Drumul până-n
dealul de pe Sesia Popii, unde locuiau viitorii socri, e cu neputinţă să-l uite
vreodată. Cu trenul nu puteau merge, căci, fiind zonă de frontieră, Valentina avea
nevoie de un permis special. Au oprit o maşină de ocazie, care s-a defectat pe la Valea Cosminului.
Până la Hliboca
au mers pe jos, găsind o altă maşină, dar numai până la Prisecăreni. Apoi
au străbătut pe jos Sucevenii. Şi după 61 de ani, după ce a cutreierat Europa,
până la „vârful cizmei” Alpenine, Valentina spune că n-a existat drum mai lung
în viaţa ei: „Încălţasem pantofi cu
tocuri înalte, mă dureau picioarele, credeam că satul cela n-are sfârşit. Am
ajuns la calea ferată, am ţinut paşii tot pe linie până la Cupca… Pe la ora trei după
miezul nopţii am ajuns la părinţii lui Toma, care ne aşteptau cu lampa aprinsă
şi masa întinsă. Când să intru în casă, m-a fulgerat întrebarea ce caut eu
aici, la ce-am venit? Dar nu mai puteam da înapoi. A doua zi, duminică, 10
august 1952, Toma m-a luat la primărie, a chemat preşedintele şi secretara şi
ne-am înregistrat, întorcându-ne seara la Cernăuţi ca soţ şi soţie”.
Toate aceste
peripeţii, Valentina mi le-a povestit faţă de Gheorghe, bărbatul cu care a
ridicat trei case şi a dat la rândul lor trei copii – două fete ale lui Toma şi
fiul lor comun, Constantin. De fapt, Gheorghe a fost şi rămâne părinte drept,
la fel de bun şi pentru fiu, şi pentru fiice, toţi anii trăiţi alături de el,
făcând-o pe Valentina să creadă că o putere de Sus a condus-o în casa Zamfirei,
numită în sat „a Poştarului”: „După
căsătoria rapidă cu Toma, în doi ani, am născut două fetiţe – Emilia şi Larisa.
Îmi continuam studiile la secţia fără de frecvenţă, insistând ca măcar soţul să
înveţe la staţionar. Larisa avea numai trei săptămâni, când bărbatul mi-a fost
luat la armată. Lacrimile mele, vărsate la comisariatul militar, plângerile că
rămân cu doi copilaşi mici în braţe, nu l-au scutit de serviciul militar. Când
mezina a împlinit o lună, a trebuit să-mi reiau activitatea la şcoală. Trăiam
la socri, dar ei nu erau în stare să îngrijească de sugace. Am năimit o dădacă,
o plăteam cu 100 de ruble (vechi), din salariul de 400. Tata-socru era bun la
inimă, dar când se supăra, striga că „lapte are cine bea, dar vaca n-are cine-o
paşte”. Cu vaca de funie, fetiţa în braţe, cărând după mine cărţile şi caietul
în care scriam planurile lecţiilor pe a doua zi, ieşeam pe toloaca de lângă
fântâna lui Morar”.
Colegele de
serviciu au sfătuit-o să-şi caute o gazdă mai aproape de şcoală. Tocmai se
eliberase locul la
Zamfira Poştarului. Până a trece acolo, i-a scris soţului,
cerându-i învoirea. Se temea şi de gura lumii, ştiind că Zamfira are un fecior
neînsurat. Dar Gheorghe lucra într-un sat din raionul Vijniţa şi dădea rar pe
acasă. Socrul a înjugat două vaci la car şi a adus-o cu toate lucrurile şi
copilul la Zamfira,
strigând parcă nu a bine la poartă: „Iaca, Zamfiro, ţi-am adus noră!”. La noua
gazdă trăia mai liniştit, stăpâna căzând de acord să stea şi cu micuţa Larisa
pentru un adaos de 50 ruble la plata chiriei. După demobilizare, Toma a
acceptat să locuiască acolo. Totul mergea bine, până la un moment, conflictul
iscându-se ca din senin. Tocmai când avea mai multă bătaie de cap cu bilanţurile
trimestrului şcolar, soţul a insistat să meargă cu el în vizită la părinţi.
Seara s-a întors alt om, aruncându-şi furios lucrurile în geamandan. La
întrebarea disperată a femeii „Ce faci,
unde te duci?”, i-a răspuns că el se întoarce în Deal, la părinţi, iar ea e
liberă să rămână „cu cine a mai trăit”. Când Toma ieşea, cu geamantanul în
mână, Gheorghe intra pe uşă, găsind-o tremurând de plâns. Aflând care e
povestea, a stat gânditor câteva minute, după care a întrebat-o respectuos, adresându-i-se
cu pronumele de politeţe: „N-aţi vrea să
trăiţi cu mine?”. Tânăra nevastă, numai ce abandonată, a început să plângă
şi mai tare, reproşându-i că-şi bate joc de ea, că i-au rămas fetiţele fără
tată. „Gândiţi-vă până-n seară”, a continuat
la fel de politicos tânărul, adăugând că el nu se joacă de-a dragostea pentru o
săptămână-două, şi, dacă-i de acord, apoi să fie pentru totdeauna, să nu-l facă
de râs în faţa lumii…
Peste o săptămână a
venit Toma cu plocon de iertăciune, rugând-o să se întoarcă la el, jurându-i că
nu-i va spune o vorbă, nu-i va aminti niciodată de infidelitate. Dar Valentina
nu mai putea să încalce cuvântul dat lui Gheorghe. Cu o geantă de merinde în
state, l-a urmat la munte, străbătând pe jos drumul până la Dolyşnyi Şepit, unde bărbatul
muncea de câţiva ani ca tractorist, iar ea a fost primită în funcţia de şefă a
grădiniţei de copii din localitate. Probabil, aşa i-a fost scris undeva în
zodii să umble pe jos din urma primului şi celui ce-al doilea soţ. Au locuit la
început într-o odăiţă, apoi când au luat-o pe Emilia, copila mai mare, li s-a
mai repartizat o cameră la cămin. Tineri şi fericiţi, soţii au trăit 14 ani
neînregistraţi oficial, sau cum e la modă astăzi – în aşa-numita căsnicie
civilă. Valentina nu s-a grăbit să dea la divorţ numai din cauza lipsei de bani
(cine înainta primul cererea, acela achita toate taxele impuse de lege). Peste
doi ani Toma a chemat-o la judecată, şi în timp ce-l aştepta la Hliboca, el i-a cărat nu
numai lucrurile din casa soacrei Zamfira, ci a luat-o şi pe fiica Larisa. Cât
s-a rugat şi s-a închinat în faţa lui, renunţând în scris la pensia alimentară,
Toma n-a vrut să-i înapoieze fiica. „Am
fost de câteva ori la el cu directorul şcolii Lazăr Furnică, vorbeam frumos de
teamă că nu mi-a permite să-mi văd măcar din când în când copilul. Am vărsat o
mare de lacrimi, ameninţându-l până la urmă că, atunci când va creşte, Larisa
tot la mine o să vină. Şi aşa s-a întâmplat. Când a împlinit 16 ani, mezina s-a
întors la mine”, îşi aminteşte mama îndurerată.
Întoarcerea Larisei
la sânul mamei a fost dramatică. Sora ei mai mare a absolvit Şcoala de Medicină
din Cernăuţi (de 42 de ani lucrează la ambulatoriul din Cupca, învrednicindu-se
de titlul de Felcer Emerit al Ucrainei). Pe Larisa, taică-său a dat-o să înveţe
la o şcoală similară din Bălţi. Aflând, mamă-sa s-a grăbit s-o viziteze cu două
genţi pline de alimente şi alte lucruri necesare. Fiica, însă, sub influenţa
muştruluielii din familie nici n-a vrut s-o vadă. Valentina s-a întors cu inima
frântă şi genţile pline la
Emilia, care învăţa la Cernăuţi. La serviciu
s-a prezentat cu zâmbetul pe faţă, povestindu-le colegelor, care îi ştiau
necazul şi aveau emoţii, că întâlnirea cu fiica înstrăinată a decurs cu bine. Peste
doi ani, a aflat că Larisa nu se înţelege cu profesorul de chimie şi vrea să
abandoneze studiile. S-a dus la ea, rugând-o în genunchi să rabde cât i-a mai
rămas, să nu-i reproşeze tatăl şi mama vitregă că din cauza Valentinei a lăsat
şcoala. Puţin după aceea, Alexandra Popescu, o prietenă care învăţa împreună cu
fiica ei, i-a transmis că „Larisa şi-a pus în gând să se arunce sub tren, dacă
maică-sa nu o va primi la ea acasă”. Astfel, într-un mod neplăcut, dar fericit
până la urmă, s-a împlinit speranţa cea mai mare a Valentinei – să-şi vadă toţi
copiii lângă ea. Neavând vocaţie pentru medicină, Larisa a absolvit o şcoală
tehnică profesională, şi-a găsit lucru pe placul ei la fabrica de tricotaje din
Cernăuţi, de unde a primit şi apartament. Din primii ani, când şi românii
noştri şi-au croit drumuri spre Occident, Larisa munceşte în Italia, atrăgând-o,
în trei rânduri, şi pe mamă-sa acolo. La o vârstă deja înaintată, Valentina s-a
luat după fiică, dorind să-şi amenajeze modern casa, să-şi ajute nepoţii… De la
fiica Emiliei, căsătorită în Grecia, are şi un strănepot grec – Antonio, iar de
la Larisa –
trei nepoţi.
Deşi pretutindeni,
pe unde şi-a găsit de lucru în Italia, a nimerit în familii cumsecade, grijile
îi erau mereu la soţul lăsat „de izbelişte” acasă. Se temea că o să se
prăpădească fără mâncarea ei caldă, dar şi mai mult fără căldura-i sufletească.
De mai bine de jumătate de secol durează fericirea lor, acum, când şi-au făurit
un anturaj de basm, având nevoie numai de sănătate. Se ţin bine pe picioare,
bucurându-se de florile din curte, neatinse încă de Brumărel, ca şi chipurile
lor luminate de mulţumirea de a fi împreună. În duminica când i-am vizitat au
fost des-dimineaţă în pădurea din Corceşti, întorcându-se acasă cu câteva
coşuri pline de ciuperci. „E o frumuseţe
dumnezeiască, nu mă puteam despărţi de minunea galbenă-rubinie a pădurii”,
a exclamat ca un copil neastâmpărat femeia ce se pregăteşte să-şi înscrie de
Revelion a 81-a filă în calendarul vieţii.
Maria TOACĂ
În imagine: un moment din perioada când lucra la grădiniţa de copii din satul de
munte