29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CRUCEA SUFERINŢEI ŞI MORŢII ÎN PUSTIUL KAZAHSTANULUI - Iarna, românii decedaţi de foamete erau aruncaţi grămadă pe câmp...

12 aprilie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

CRUCEA SUFERINŢEI ŞI MORŢII  ÎN PUSTIUL KAZAHSTANULUI

DUPĂ LUNI DE FOAMETE ŞI SUFERINŢĂ, AM MÂNCAT PE SĂTURATE

Nu ştiu dacă există un mai înfiorător iad, decât acel adus de „eliberatori”, când românii bucovineni s-au trezit nu doar fără Ţară, ci şi fără masă, fără casă, duşi în pustiuri ca să sfârşească în foamete şi mizerie, ca să li se şteargă urmele de pe acest pământ străbun. De altfel, masacrele de la Lunca şi de la Fântâna Albă au continuat încă câţiva ani prin nimicirea românilor autohtoni de către noul regim sovietic prin împuşcări, încarcerări, represiuni şi exilări.

La puţini dintre cei năpăstuiţi de soartă le-a zâmbit norocul să-şi revadă glia strămoşească, să sărute, de bucurie, pragul casei. Majoritatea celor duşi la moarte au rămas să zacă neîngropaţi sub zăpezile siberiilor de gheaţă, prin pustiurile kazahe rătăciţi, fără cruci la căpătâi şi nebociţi. Aurora Opaiţ din Pătrăuţii de Jos, raionul Storojineţ,  a fost printre norocoşii care au trecut prin infernul calvarului stalinist, dar au reuşit să supravieţuiască. Deşi au trecut de atunci peste 70 de ani, se cutremură toată, îi îngheaţă şi acum sângele în vine, iar lacrimile îi curg şiroaie şi azi, când îşi aminteşte de acele zile negre,  de foametea şi chinul durerii.

„Să nu mai treacă nimeni prin iadul ce a înghiţit de viu multe suflete de români. Pe noi, probabil, ne-au salvat rugăciunile mamei către Dumnezeu. Suflete nevinovate, am trecut prin focul iadului aici, pe pământ, în pustiurile înfiorătoare ale Kazahstanului. Oamenii îşi dădeau duhul în chinuri, înfometaţi şi degeraţi.

Primăvara, după ce  începea să se topească zăpada, câmpurile în paragină erau pline de ciori, care ciuguleau corpurile neînsufleţite, îngheţate, ale românilor decedaţi în consecinţa foametei şi bolilor, îngropaţi sub mormanele de zăpadă şi gheaţă. Ca să nu murim şi noi de foame, cum numai a sosit luna martie, împreună cu fraţii Aurel şi Dragoş, Dragoşel, cum îl alintam, căci era cu doi ani mai mic, am hotărât să fugim, înţelegând că mama, după ce a dat pe mâncare toate lucrurile luate de-acasă, nu mai are ce vinde şi, deci, nu va mai avea cu ce hrăni atâtea guri înfometate. Când însă am ajuns în Ural, l-am pierdut pe fratele cel mai mare, adică pe Aurel, rămânând doar cu Dragoşel. Nu aveam bani ca să ne cumpărăm bilete la tren pentru a merge mai departe, nici de mâncare. Sleiţi de puteri din cauza foamei şi istoviţi, ne mâncau păduchii, nu ne mai puteam ţine pe picioare, cădeam. Aşteptam până trenul se pornea din gară, apoi ne urcam repede şi ne ascundeam în toaletă, unde puteam.

Când am ajuns în Celeabinsk, miliţia a aflat că în trenul în care călătoream se ascunseră nişte bandiţi, au înconjurat vagoanele şi ne-au descoperit şi pe noi. Ne-au dus în gară la postul de miliţie. Văzând că nu ştiam rusa, au găsit şi un translator, care ne-a întrebat de unde venim. Am minţit că venim de la bunei şi mergem acasă, la părinţi. Fratele, de slăbit ce era,a leşinat. Ne-au dus la o casă de copii, unde ne-au hrănit şi ne-au spălat, căci eram bucşiţi de păduchi. Eram numai oase şi piele, nici nu puteam vorbi de foame. După zece zile ne-am mai revenit. Pe mine m-au dat la FZO, unde şase luni am învăţat meseria pentru a munci la fabrica de turnare a metalelor din Celeabinsk. Mergeam la Dragoşel de două ori pe lună, căci mai des nu aveam posibilitate. Iar băieţii cei mai mari de  acolo, ştiind că e român, îşi băteau joc de el, snopindu-l în bătăi. Odată au încercat să-l înece. El însă era isteţ, ştia a înota şi tot pe sub apă a ajuns la alt mal al râului. Nişte oameni, văzându-l gol şi tremurând de frig, i-au dat o cămăşuţă şi l-au hrănit, apoi l-au adus la casa de copii. Fratele se îmbolnăvi, era în gura morţii şi directorul, fost militar, mobilizat de pe front, dar om foarte bun, a venit şi mi-a spus că Dragoşel e foarte bolnav şi se teme să nu moară, trebuie internat în spital. Fratele însă nu vroia nici în ruptul capului, avea frică să nu-l las acolo şi să nu plec singură acasă. Am stat trei zile cu el în spital, apoi i-am promis să-l vizitez mai des.

După ce toamna am terminat şcoala, ne-au dus la lucru într-un lagăr dintr-o pădure, unde îşi ispăşeau pedeapsa 600 de criminali. Eram un grup de adolescente, iar un militar dintre cei care ne păzeau, un căpitan, a spus: „Măi fetelor, voi toate o să fugiţi de aici, căci câte au fost, toate au spălat putina”. Aşa a fost, căci nu mă părăsea gândul să ajung cât mai repede acasă.

După ce am primit salariul, am adunat ceva bani de drum, la 7 noiembrie, de ziua revoluţiei, când era parada şi nimeni nu ne păzea, am părăsit neobservată lagărul şi m-am dus la casa copilului şi i-am spus directorului că-l iau pe Dragoşel şi plecăm acasă. Om bun la suflet, directorul ne-a scris şi o adeverinţă, să avem  cu noi măcar un document, iar bucătăresele ne-au pregătit de-ale gurii de drum. Seara directorul ne-a condus până la gară, de unde am luat trenul până la Harkiv. L-am lăsat în gară pe Dragoşel, cu merindele în trăistuţă şi am mers la casă să cumpăr bilet la Harkov. Iar bandiţii i-au smuls din mâini trăistuţa şi au fugit, astfel am rămas din nou fără mâncare, căci la magazine se vindea totul pe cartelă, dar noi nu aveam documente.

Am călătorit trei zile fără mâncare. Din Harkov am luat trenul spre Odessa, iar când ne-am văzut ajunşi acolo, ne-a părut că am nimerit în rai. Îi auzeam pe oameni vorbind româneşte, ne-am dus cu nişte femei din sat la tren, dar nu aveam paşapoarte, căci aici era frontiera şi militarii sovietici controlau paşapoartele. O femeie a spus că suntem copiii ei şi aşa am ajuns la Cernăuţi, cu ajutorul Celui de Sus”.

Când au ajuns la Cernuţi şi au coborât din tren, de bucurie Aurora a sărutat pământul şi îi curgeau lacrimile şiroaie pe obraji. Dar Pătrăuţii erau încă departe. Erau leşinaţi de foame şi au observat că, în stradă, o femeie vindea mălai şi lapte. S-au apropiat de ea, întrebând-o cât costă. Femeia i-a privit, apoi a întrebat de unde vin şi încotro ţin calea. Când a auzit că vin din Kazahstan, le-a dat mălai şi câte o căniţă de lapte. Fără să ia vre-un ban, spunându-le: „Măi copii, mâncaţi de sufletul bărbatului meu, care a fost omorât pe front”.

„Abia atunci, după luni de foamete şi suferinţă, am mâncat pe săturate şi i-am mulţumit femeii”.