O POVESTE CU UN SFÂRŞIT TRAGIC, NEFERICIT

Apropo de adevăr, întotdeauna când îmi vizitez Patria istorică mă cuprind tristeţi nostalgice. Or, această toamnă aurie urma să-mi readucă bucuria revederii cu Bucureştiul după 24 de ani, căci ultima mea vizită în capitala României a fost în 1989, când am părăsit capitala cu trei zile înainte de revoluţie.  La o depărtare de zeci de ani l-am găsit mai imens şi mai europenizat. Mai reci şi mai distanţaţi mi s-au părut şi cei câţiva cunoscuţi bucovineni, aşezaţi cu traiul în Bucureşti, pe care i-am întâlnit aici. Sau poate, totuşi, mi s-a părut? Or, sunt prea sensibilă, prea romantică, prea legată sufleteşte de Trecut. Poate nici amicii nu s-au prea schimbat, ci merg în pas cu timpul?

Oricum, am avut  bucuria revederii cu pr. dr. Radu ILAŞ, un amic bucureştean, de a ne afla, alături de câţiva cernăuţeni  printre invitaţii la nunta fiului său mai mare, simpaticilor tineri Gabriel şi  Cristina, care şi-au unit destinele în faţa sfântului altar din sacralitatea impunătorului locaş de închinare Sfinţii Constantin şi Elena, ctitorită de mareşalul Ion Antonescu şi soţia sa, Maria, între anii 1942-1949. Am trăit momente impresionante, vizitând parohia preotului Radu ILAŞ, înălţată prin osârdia Domniei sale, Biserica Adormirea Maicii Domnului şi Sfântului Cuvios Daniil Sihastru, o adevărată capodoperă arhitecturală, soră mai mică de cruce cu Mănăstirea Putna.

Vizitând grandiosul ansamblu universitar, trecând prin Piaţa Unirii şi rătăcind prin labirintele capitalei, o minune divină ne-a adus în faţa Bisericii Domniţa Bălaşa, situată în apropierea Palatului de Justiţie, pe strada Sfinţii Apostoli. Ascunsă parcă în spatele gigantelor şi cenuşiilor blocuri, construite în anii’80, pe locul istoric unde începea pe vremuri Calea Rahovei - vechiul Pod al Calicilor – cred, este singura biserică din Bucureşti, care nu poartă numele unui sfânt, ci, în semn de veşnică recunoştinţă, numele unei  generoase şi nobile domniţe, care are poate cea mai tragică, nefericită, tulburătoare şi romantică poveste. Construit în stil neoromantic şi neobizantin, sacrul templu  e unul dintre cele mai frumoase monumentele istorice ale Bucureştiului, în curtea căruia, pe partea stângă, se află  statuia din marmură de Carrara a ctitorei vechiului locaş sfânt, Domniţei Bălaşa, înfăţişată în haine de epocă, operă a sculptorului român de origine germană Karl Storck,  dezvelită în anul 1881, în aceeaşi zi în care a fost pusă piatra de temelie a actualei biserici. Statuia are o înălţime de 2 metri şi e aşezată pe un soclu, tot din marmură, înalt de 3 metri cu stema familiei Brâncoveanu, având inscripţionate numele tuturor moşiilor donate de Bălaşa.

Domniţa Bălaşa (1693-1752), cea de-a şasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a doamnei Marica, căsătorită la doar 15 ani cu banul  Manolache Lambrino Rangabe, un grec din Constantinopol, în primăvara anului 1714 se afla cu soţul la Istanbul pentru a o peţi pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele său  Radu, când turcii l-au luat prizonier pe Brâncoveanu pentru că i-a acordat sprijin financiar lui Dimitrie Cantemir, aliat al ţarului rus Pentru cel Mare, deşi până atunci relaţiile dintre ei erau duşmănoase. În 1714 sultanul a hotărât să se răzbune. Astfel,  lui Constantin Brâncoveanu i s-a confiscat averea, a fost mazilit înaintea Paştelui şi închis la Edicule, iar la 15 august acelaşi an, a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii ai săi. Primul a fost decapitat  Enache Văcărescu, ginerele şi sfetnicul principal al domnitorului, apoi fiii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. După ce i-a fost dat să vadă cum îi erau decapitaţi cei patru feciori, i s-a tăiat şi voievodului capul.  Capetele celor decapitaţi au fost plimbate prin Istanbul în vârf de suliţe, iar trupurile aruncate în mare. Fiind apoi pescuite cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului, şi-au găsit veşnicul repaus  în insula Halki, într-o veche mănăstire grecească, înălţată de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. Sunt veneraţi de Biserica Ortodoxă Română ca Sfinţii Mucenici Brâncoveni. Astfel lua sfârşit una din cele mai frumoase domnii şi se încheia tragic viaţa unuia dintre cei mai vrednici domni ai românilor. În cei 26 de ani de domnie (1688-1714), cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire  şi de dezvoltare a vieţii spirituale, voievodul Constantin Brâncoveanu fiind un permanent sprijinitor al ei, un gospodar desăvârşit şi excelent administrator al bogăţiilor ţării, instaurând o epocă de prosperare şi pace. Ulterior, rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Constantin Brâncoveanu au fost aduse şi înmormântate în ctitoria sa, Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti.

De Paşti, după ce s-a încheiat serviciul divin de la Patriarhia Ecumenică, la care a asistat, Domniţa Bălaşa a fost arestată şi întemniţată în închisoarea pentru femei Ceauş Emini din Istanbul, unde au fost închise şi mamă-sa, şi cumnata sa Anica,  fiind  torturată pentru a mărturisi unde sunt ascunse fabuloasele  bogăţii ale familiei sale. Soţul ei a fost întemniţat în închisoarea debitorilor sultanului. Doamna Maria a aflat vestea tragică despre omorârea soţului şi fiilor săi  în închisoare. Singura dintre fiicele domnitorului, Domniţa Bălaşa a fost impusă de turci să asiste, la 15 august, zi în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, la decapitarea tatălui, fraţilor şi cumnatului său, Enache Văcărescu. După masacru, împreună cu mama şi cumnata sa, fiindcă nu au spus unde sunt ascunse averile familiei, au devenit roabe în seraiul sultanului, mai târziu fiind răscumpărate cu o sumă mare de bani, împrumutaţi de la negustori greci, însă marele vizir, la rugămintea noului domnitor,  le-a exilat  în Caucaz. În consecinţa înfrângerii din 5 august 1716, la Petrovaradin, a otomanilor de către trupele imperiale ruse, domniţele au fost eliberate, revenind în Bucureşti abia în 1717.

După întoarcerea în Ţară, Doamna Marica a recuperat o parte din averea familiei şi a dăruit fiicei livada din vecinătatea palatelor brâncoveneşti, unde  Domniţa Bălaşa, împreună cu soţul ei, marele ban Manolache Rangabe, între anii 1743-1744,  a înălţat un templu sacru în memoria rudelor decapitate la Constantinopol. Apoi, în 1750, alături de prima ctitorie ce a devenit paraclis al familiei, zideşte un alt locaş de închinare, cu hramul Înălţarea Domnului, înfiinţând pe lângă el o şcoală şi un azil pentru bătrâni. Rămasă văduvă şi neavând moştenitori, Domniţa Bălaşa va lăsa toată averea sa bisericii, care a fost distrusă de cutremurul de pământ din 1838 şi apoi reconstruită de Safta Brâncoveanu, soţia banului Grigore, ultimul descendent al Brâncovenilor, fondatoarea Spitalului Brâncovenesc. Ajunsă în paragină în consecinţa inundaţiilor, cauzate de Dâmboviţa, biserica este reconstruită din temelie între anii 1881-1885, în timpul domniei regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, de către familia Bibescu, moştenitoarea Brâncovenilor. Aceasta este actuala Biserică Domniţa Bălaşa, a patra pe aceste locuri istorice, înălţată  în stil neoromânesc, de arhitectul  Alexandru Orăscu.

Povestea zbuciumată a acestui lăcaş de cult, monument istoric al capitalei, o putem citi pe frescele din interiorul lui. Te trec fiori şi nu poţi să rămâi indiferent, să nu sezisezi fără tremur sufletesc fineţea şi expresivitatea picturii interioare  în stil neorenascentist – operă a pictorilor vienezi Katt şi Rihofsky, vitraliile în culori vii ce emană raze miraculoase în interiorul bisericii, lucrate la Munchen, candelabrul unicat, adus din Viena, uşile, mobilierul şi catapeteasma – adevărată dantelă în lemn, sunt executate de sculptorii Petre şi Mihai Babici. Pe peretele de la intrarea în biserică putem admira portretele ctitorilor brâncoveni. Surprinzătoare sunt statuile din marmură albă din nişele din stânga şi din dreapta bisericii. In partea dreaptă odihneşte Domniţa Bălaşa.  Monumentul funerar ce poartă simbolica denumire Întristarea,  datează din 1884 şi impresionează prin expresivitate, îngerul ocrotitor, veghind tristeţea tinerei şi frumoasei Domniţe,  ucise de durere, iar în nişa din stânga – Domniţa Zoe Brâncoveanu, soţia domnitorului Gheorghe Bibescu.

În anii’ 80 ai secolului trecut  statuia a dispărut, însă biserica nu a fost dărâmată, n-au îndrăznit să şteargă urmele istoriei.  cu toate că a fost înconjurată de clădirile noi şi imense, care parcă o ascund de ochii lumii, In 1992, Domniţa Bălaşa, frumoasa şi generoasa prinţesă, „a revenit” în curtea sacrului templu, pe care l-a dăruit ca pe o scumpă relicvă bucureştenilor şi ne aşteaptă tristă şi îndurerată, să ne spună povestea vieţii sale, o poveste cu un sfârşit tragic, nefericit.

Felicia NICHITA-TOMA

Fotografii de Vasile PALADEAN