29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Cine vrea unirea Moldovei cu România? Mai este posibilă?

28 martie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

Se împlinesc,  la 27 martie 2018, o sută de ani de la unirea Basarabiei cu România. Peste şapte mii de oameni au cerut duminică, la Chișinău, unirea Republicii Moldova cu România. Mulţi dintre ei au venit de la sute de kilometri distanţă. Iar primarii din aproape 150 de localităţi de peste Prut au semnat declaraţii simbolice de unire. În cifre, însă, mai puţin de o treime din populaţia Republicii Moldova se declară unionistă. Și o informaţie importantă: preşedintele Igor Dodon a anunţat o posibilă modificare a legilor, astfel încât cei care ameninţă statalitatea Republicii Moldova să fie cercetaţi penal.

Jurnalistul Digi24 Elena Vijulie a fost să filmeze în Republica Moldova și să stea de vorbă cu oamenii din ambele tabere: pro-unioniști și anti-unioniști. 

La Centenarul Unirii se pune, firesc, întrebarea: mai e posibilă revenirea Moldovei la patria-mamă? Cum? Sau de ce nu? Și cum ar trebui să percepem mentalitățile oamenilor de dincolo de Prut, pe care adesea îi numim „frații” noștri? Sunt întrebări la care au încercat să răspundă, la „Jurnalul de seară” de la Digi24, jurnaliștii Elena Vijulie și Ion M. Ioniță, redactor-șef la „Historia”, și istoricul Cosmin Popa. 

Multora dintre oamenii de peste Prut le este încă frică, se deschid mai greu. Dar oamenii cu care am stat de vorbă la Bălți, ruși, nu au un discurs vehement, așa cum e cel propagandistic, practicat de politicieni, în primul rând de președintele Igor Dodon, spune Elena Vijulie.

Atitudinea oamenilor față de o problemă atât de importantă este suma experiențelor personale. Lucrurile trebuie tratate cu îngăduință și înțelegere, pentru că în capul acestei discuții e faptul că în Republica Moldova, România se bucură de cea mai bună imagine, poate, pe care o are în străinătate, punctează Cosmin Popa, istoric. Noi trebuie să admitem faptul că maniera în care Rusia face propagandă în ţările CSI ne este nouă aproape imperceptibilă. Ei gândesc în categorii tipice comunismului, care a fost destul de negru la noi, dar noi ne-am păstrat identitatea naţională. Acolo s-a petrecut un fenoment de deznaţionalizare și un fenomen de simplificare până la extrema gândirii politice. Gândirea politică în țările estice nu poate fi gri, nu putem avea amândoi dreptate. De aceea, e foarte important să se acţioneze în Moldova constant, consistent și inteligibil. Nu se vor schimba percepțiile agitând steaguri, vorbind sforăitor despre unire, dar nici desconsiderând ceea ce s-a întâmplat în aceste sate. Dl. Meleşcanu își face treaba vorbind despre absenţa efectului juridic. Dar să spunem că nici decizia Sfatului Ţării în 1918 nu avea efect juridic. Nici Adunarea de la Alba Iulia. Erau expresii ale voinței populare și ale unor circumstanțe politice. Trebuie să-l lăsăm pe Meleşcanu să spună poezioara legată de efectul juridic, care oricum e un truism. Dar e datoria dumnealui să spună lucruri clare din punct de vedere politic și noi să tratăm ce se întâmplă acolo ca expresie a unei voințe populare.

Unionismul de la Chișinău trebuie luat în seamă, este de părere Ion M. Ioniță. Acum câțiva ani acest fenomen nu era, nu se mai discuta, nu mai era o temă. Acuma este. Dacă ești unionist nu mai ești un „ciudat”, arată el. E un curent care are deja în jur de 20-25 la sută. Enorm, să fim serioși. Era undeva la 3 la sută. Acești oameni există. Plus că mai este un unionism latent: oamenii nu ar sări să facă o unire acum, dar dacă li s-ar prezenta niște avantaje economice, ar vrea, spune Ion M. Ioniță.

Astăzi va avea loc o ședință solemnă a Parlamentului de la București, care ar urma să dea implicit un răspuns acestor oameni, punctează Elena Vijulie.

Există și oameni în Republica Moldova care văd unirea cu România ca singură alternativă după ce au fost dezamăgiți pe rând de politicienii de peste Prut, spune Elena Vijulie. Dar toată lumea admite că argumentul economic și argumentul privind securitatea și siguranța este foarte important.

„Eu v-aș întoarce întrebarea: cine le vorbește românilor, în situația asta? Am avut o mostră de curând de vorbire a unei persoane cu o funcție importantă în stat, doamna prim-ministru. Ați văzut cum se exprima, incalificabil. Puneți-vă întrebarea la ce nivel e conceptualizarea acestei persoane, dacă se exprimă cum se exprimă. În acest moment nimeni nu face nimic și nici nu poate, pentru că nu-și pune problema”, subliniază istoricul Cosmin Popa. Scrisorile trimise de administrație nu duc la nimic. Pe de altă parte, există și o veste proastă în această creștere de popularitate a unionismului: el este expresia crizei în care se află Republica Moldova, e o expresie de lehamite. Ne vom trezi cu o populație care așteaptă lucruri de la România și pe care România nu va fi în stare să le livreze, atrage atenția Cosmin Popa. El mai spune că rușii din Republica Moldova, în proporție de 80 la sută, vor accepta unirea, exact în virtutea acestor avantaje de ordine material și a unei vieți ceva mai organizate decât în Republica Moldova. Numai că acum nu mai putem face unirea ca în 1918, spune Cosmin Popa. Și nici ca în 1991, adaugă Elena Vijulie.

Niciodată nu spui „nu”, este de părere Ion M. Ioniță. Pentru că niciodată nu poți să vorbești în numele generațiilor care vor veni. Nu știi ce se va întâmpla. Cu trei luni înainte de 27 martie 1918 știa cineva ce se va întâmpla? Nu putem renunța niciodată la o parte din România, spune el.

Dacă nu ne comportăm ca stat în legătură directă cu vremurile, riscăm ca unirea să fie de mai scurtă durată decât în 1918, în cazul în care se face, este replica lui Cosmin Popa. Nu văd un plan legat de Basarabia, nu doar cel legat de infrastructură, de economie, dar nu văd o gândire politică generală. Paradoxal, arată istoricul, Rusiei îi convine foarte mult această discuție despre unionism, pentru că o scoate din această izolare a raptului teritorial din Ucraina. Întotdeauna, propaganda rusă va găsi similitudini între un proces natural de unire și ce s-a întâmplat în Crimeea sau ce se întâmplă în Donbass. E doar o aparență că Rusia se opune acestei mișcări unioniste. Dodon face zgomot inconsistent, a comentat Cosmin Popa.  În momentul de față, Rusia nu ar spune „nu” unei astfel de mișcări, pentru că ar crea o urmare naturală a ceea ce s-a întâmplat în Crimeea. În aceste zile avem de-a face cu o încercare foarte fermă de a-i arăta Rusiei limitele în acțiunile sale de intruziune din Europa și nu numai. Rusia are nevoie de un eveniment, care să abată atenția de la ce se petrece, iar acesta poate fi unul dintre ele, atrage atenția istoricul Cosmin Popa. 

Elena Vijulie spune că Rusia ar putea „da” Republica Moldova în schimbul recunoașterii anexării Crimeei, în urma unui proces elaborat și informal de negociere. Transnistria, spune Elena Vijulie, a scăzut foarte mult ca importanță pentru Rusia. Este un scenariu cu care nici Cosmin Popa, nici Ion M. Ioniță nu sunt de acord.

Dacă este ceva mai de preț în Basarabia, având în vedere și criza demografică prin care trece România, este rezervorul uman de aici: oameni de cultură apropiată, de religie apropiată, de mentalități apropiate și aici este marea noastră șansă. Și de aceea trebuie să existe politici de apropiere care să se adreseze oamenilor. Avem o politică de făcut în primul rând pentru oameni și abia apoi pentru teritoriu, punctează istoricul Cosmin Popa. Și apropo de greșeli, spune el, dacă vom intra în măruntaiele unor lucruri, vom afla unele de care ne vom speria. Nu, nu sunt moldovenii pro-ruși, nu mor de dragul lui Putin chiar așa, dar problema se pune dacă ai ce iubi în altă parte, încheie Cosmin Popa.

Unirea Basarabiei cu România

S-a întâmplat în 27 martie1918, 27 martie / 9 aprilie: Sfatul Ţării de la Chişinău (organul legislativ reprezentativ), întrunit în şedinţă solemnă, hotărăşte, prin majoritatea absolută a votului, unirea Basarabiei cu România (după 106 ani de dominaţie rusă).Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 27 martie 1918 şi a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia.Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România. Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza înaintarea spre est. Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu sfaturi.Preocupaţi de soarta incertă a Rusiei, cetăţenii din principalele oraşe au început să se adune şi să se organizeze pentru a-şi decide destinele. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. Se dorea o republică moldovenească autonomă în cadrul statului federativ rus. În această perioadă, autonomia politică faţă de Rusia sau unirea cu România nu se cristalizaseră drept obiective majore, întrucât persista incertitudinea, teama şi mentalitatea filo-rusă.La 18 aprilie/1 mai, s-au adunat la Odesa peste 10.000 de basarabeni, de la ofiţeri şi soldaţi, până la preoţi şi studenţi. În zilele următoare s-a ţinut la Chişinău Congresul preoţilor şi al învăţătorilor care au cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie.Întrucât perspectiva ruperii de Rusia aducea în rândul populaţiei basarabene nu puţine temeri, propaganda românească menită să dea impuls luptei naţionale a românilor era critică pentru reuşita mişcării. Astfel, un rol important l-au jucat românii din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia din calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se ducea pe teritoriul României adusese la Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul Regat, din Transilvania, Bucovina, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară.Refugiaţii transilvăneni şi bucovineni, prizonieri sau refugiaţi din România, au dezvoltat în Basarabia o propagandă vie pentru cauza naţională şi pentru unirea românilor. Printre aceştia s-au numărat şi câţiva exponenţi ai elitei româneşti, precum Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntaşii transilvăneni - dintre care s-a detaşat ca importanţă Onisifor Ghibu - au procurat o tipografie cu litere latine şi astfel au putut înfiinţa la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)” (un „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”), au putut tipări abecedare şi cărţi în limba română. Mai mult, au organizat pentru învăţători, cursuri de istorie, geografie şi cântec românesc. Tot ei au ajutat la organizarea de întruniri la care se discutau problemele populaţiei şi se căutau soluţii.Intensificarea luptei naţionale în Basarabia a însemnat înfiinţarea de noi partide, dintre care s-a impus rapid Partidul Naţional Moldovenesc, înfiinţat în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, cu concursul fruntaşilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi a transilvăneanului Onisifor Ghibu. Partidul şi-a asumat rolul de a coordona mişcarea pentru autodeterminarea românilor basarabeni. În programul său se preconiza ca Basarabia „să îşi cârmuiască singură viaţa ei dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al tuturor locuitorilor ei. Ca soluţie imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de autonomie a Basarabei, cu armată, justiţie şi şcoală proprie. Datorită programului său, partidul şi-a asigurat rapid susţinerea marii majorităţi a populaţiei basarabene.În august 1917 s-a înfiinţat un alt partid carea vea să joace un rol important: Partidul Naţional Ţărănesc din Basarabia, care avea un program social-economic destinat ţărănimii.Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluţionar bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a protestat faţă de politica „imperialistă şi antidemocratică" a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev şi apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată şi în consecinţă au renunţat la ea.Între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917 s-a desfăşurat la Kiev Congresul Popoarelor din Rusia. Basarabia a participat cu o delegaţie formată din 6 membri. Congresul avea să stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În numele românilor din Basarabia a vorbit Teofil Ioncu, care, după ce a salutat adunarea, a ţinut să precizeze: „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti.” La congres, delegaţia moldoveană s-a împotrivit încercărilor de a reduce Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina.Între timp, la Chişinău se încerca organizarea unui congres militar moldovenesc, însă guvernul revoluţionar rus refuză categoric să aprobe adunarea. În aceste condiţii, Partidul Naţional Moldovenesc îl împuterniceşte pe Gherman Pantea, unul dintre liderii partidului, să facă demersurile necesare pentru a obţine aprobarea. La începutul lui octombrie, Pantea se consultă printre alţii şi cu Lenin (care nu preluase puterea),îi sfătuieşte pe moldoveni să îşi impună autodeterminarea pe cale revoluţionară. Moldovenii decid să convoace Congresul Ostaşilor Moldoveni la Chişinău, în data de 20 octombrie/2 noiembrie 1917.La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie şi ca atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza principiului autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca plan de acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi, mai ales, convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă.Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au desfăşurat alegerile pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de deputaţi, din cele mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune, ai clerului, cadre didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari, etc. Şi din punct de vedere al naţionalităţii reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. În procente circa 70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor. Printre membrii sfatului s-a aflat şi o femeie, luptătoarea naţionalistă Elena Alistar.Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917.Adunarea l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeţ. Comisarul gubernial şi cei judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal şi fără o intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei.La 25 septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să fie legat de Rusia ca stat federativ. Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al Directorilor” în frunte cu Petre Erhan. Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi să ia o decizie radicală şi, la 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa. Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar şeful guvernului doctorul Daniel Ciugureanu.În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţărilor lor, se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova.În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea Diviziei 11 care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, Divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie.Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român. La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit.Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemsteva din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iaşi au început discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii la Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi prim-ministrul Alexandru Marghiloman.În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat.După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna! Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa prim ministrului Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente ale provinciei. Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de o importanţă critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare.În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit din nou în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a adoptat în fine legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni. După adoptarea ei rolul Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta declaraţia prin care renunţa la condiţiile stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a dizolvat, pecetluind unirea necondiţionată şi ireversibilă.Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra nordului şi sudului Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care prevedea: „Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România", părţile contractante recunoşteau lui suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar".În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut şi activat mai multe organizaţii pretins revoluţionare care militau pentru ruperea Basarabiei şi anexarea ei la Ucraina sau la Rusia. Multe dintre ele îşi aveau centrul la Odesa. Spre exemplu, astfel de organizaţii erau „Societatea pentru salvarea Basarabiei”, o organizaţie cu caracter propagandistic sau „Comitetul Militar de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar.Efectele unirii au fost anulate după 22 de ani, în anul 1940. În baza pactului secret Ribbentrop-Molotov, Rusia sovietică a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

Surse

-Boldur, Alexandru V., Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

-Poştarencu, Dinu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812-1940), Editura Cartier, Chişinău 1998

- Adauge, Mihai (coord.), Mişcarea naţională din Basarabia: Cronica evenimentelor din anii 1917-1918, Editura Civitas, Chişinău

-Agrigoroaiei, I., Unirea Basarabiei cu România în presa vremii, Editura Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi 1999

- Calafeteanu, Ion, Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România, 1917-1918: Documente, Editura Hyperion, Chişinău 1995

-Ciobanu, Ştefan, Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire la Mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Editura Alfa, Iaşi

-Constantin, Ion, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1995

-Moisuc, Viorica, Unirea 1918: Basarabia, Bucovina, Transilvania, Editura Dip, Bucureşti, 1996

-Nistor, Ion I., Istoria Basarabiei, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991

-Rotari, Ludmila, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2004

-Stănescu, Marin C., Armata română şi unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. 1917 - 1919, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999

-Ţurcanu, Ion, Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări - 1918, Editura Tipografia Centrală, Chişinău 1998