NU APUNE SOARELE IUBIRII

Ca briliantele în noroi, fărâmele de bunătate…

E de necrezut, dar copiii Elenei Crigan s-au bucurat de mila străinilor, printre care au fost lăsaţi la pierzanie, ca nişte „pui de viperă”, ca „progenituri ai duşmanilor orânduirii celei mai drepte de pe pământ”. Şi acei ruşi erau necăjiţi, încercaţi de mari nevoi, mulţi făcând parte din generaţia gospodarilor deschiaburiţi după instaurarea puterii sovietice în Rusia. După eliberarea mamei din închisoare, împreună cu ea, Valentina s-a întors la cei doi bătrâni din Lipkova, unde îşi lăsase sora şi frăţiorul. Nu crede, nu-şi imaginează că oamenii din ziua de azi ar fi în stare să-şi împartă bucăţica de la gură cu nişte venetici, ce vorbeau o limbă necunoscută lor, şi încă declaraţi, de orânduirea sovietică, duşmani de moarte:

„Ne putrezeau la toţi oasele în Siberia, să nu ne fi primit acei oameni, precum şi alţii care ne puneau câte ceva în mână, când ne vedeau sfârşiţi de foame. Împlinind 12 ani, am mai scăpat de chinurile foamei, căci am început şi eu să umblu la lucru în kolhoz. M-am cerut să lucrez cu caii, primăvara ieşeam cu trei cai în câmp la arat. Mă sculam înaintea zorilor, să-mi aleg caii cei mai buni. N-o să uit nicicând ziua de 9 mai 1945. Am arat cu alte tinere până la ora 10 dimineaţa, apoi ne-au aşezat sub o gireadă de paie să mâncăm ceva. Zărind că vine călare, valvârtej, brigadierul, ne-am speriat, alergând repede în câmp. Dar el ne-a făcut semn de departe să stăm pe loc, strigând cât îl ţinea gura că s-a sfârşit războiul. În ziua ceea ni s-a dat voie să nu lucrăm. De bucurie, prindeam soarele cu mâna! Dintr-odată m-a luminat gândul că ne vom întoarce acasă, ne vom întâlni cu tata… Mă bucuram nespus de mult şi pentru rusoaicele de acolo, că s-a sfârșit războiul și n-o să mai primească plicuri cu vestea neagră că le-a căzut pe front soţii, fiii, logodnicii... În tot satul erau vreo trei bărbaţi bătrâni. Era jale de nedescris în fiecare casă şi, poate, de aceea, văzând că nu suntem unicii răstigniţi pe crucea lui Hristos, am rezistat la foame şi ger, la munca silnică, plătită cu câteva grame de făină amestecată cu hoaspe”.

Evocarea acelor clipe de fericire la aflarea veştii despre o victorie ce nu era a lor, a românilor, nici a altor popoare înghiţite de nesăţiosul imperiu, m-a readus cu gândul la un alt copil deportat – Aurora Bujeniţă din Mahala, exilată cu mamă-sa şi frăţiorul sugaci în taigaua siberiană, pe malul râului Peciora. În pofida umilinţelor îndurate, din întunericul suferinţelor străbate luminoasa amintire a femeii încărunţite de ani despre ziua de 9 mai. Simte şi acum, de fiecare dată la 9 mai, fiorii de fericire ce-o aruncaseră în euforia generală atunci când a fost anunţată victoria ruşilor: „În acea dimineaţă am fost treziţi de vuietul Peciorei. Afară ningea cu fulgi mari. Am alergat să-i prindem ca pe nişte fluturaşi. Ne-am mirat, văzându-i pe toţi locuitorii de acolo pe malul râului. Se uitau cum se rupe gheaţa, cum sloiuri mari se duc fulgerător la vale. În zilele când crăpau gheţarii gaterul nu lucra, căci era periculos de scos butucii. Toţi se bucurau că se duce gheaţa, că va începe navigaţia şi pescuitul. Când deodată, la radio a răsunat vocea lui Levitan: „Koncilasi voina! Naşi pobedili!”. Nu sunt în stare să descriu bucuria tuturor, amestecată cu durerea celor care şi-au pierdut taţii şi fiii. Printre lacrimi, ruşii ne îmbrăţişau, ne sărutau şi ne numeau prieteni şi fraţi. Un bărbat sosit de pe front numai cu un picior, Volodea Kostiukov, a scos din casă armonica. El cânta atât de tare, încât nu se auzea vuietul gheţarilor de pe Peciora. Fetele şi nevestele îi ţineau isonul cu strigături de-ale lor. Cântau şi româncele noastre despre nădejdea că după biruinţă vom fi eliberaţi din surghiun”.

Din evocările acestor două suferinde, se vede că pentru români nu victoria ruşilor avea importanţă, ci speranţa că se vor întoarce la baştină. Aurora, aflată pe un meridian mai nordic, prindea în palme fluturaşi de gheaţă, iar Valentina – iepuraşi de soare. Deşi la acea vârstă fragedă se aflau la mare distanţă una de alta, dar nici pe meleagurile noastre drumurile nu li s-au întâlnit vreodată, ambele în acele clipe au trăit aceeaşi imensă explozie de bucurie, ce le dăruia nădejdea că degrabă se vor încălzi la vetrele străbune.

Într-adevăr, în acelaşi an, până-n toamnă, Elena, din… greşeală, s-a întors cu cei trei copilaşi acasă. Nu aveau învoire să părăsească Siberia, dar întâmplarea a făcut să urce în alt tren. Până la Sverdlovsk credeau că merg spre Novosibirsk, unde îi aştepta sora mai mare. Din fagurele bunăstării de astăzi, din pragul casei îngrijite cu gust, Valentina îşi aminteşte cu un zâmbet trist despre aventura întoarcerii la Proboteşti: „Sora se aranjase mai bine acolo, decisă să rămână pentru totdeauna la Novosibirsk. Se pregătea să se căsătorească şi ne-a chemat la ea. Neamurile din Proboteşti ne-au trimis 300 de ruble să avem de drum. După câteva zile de drum, într-o gară unde trebuia să schimbăm trenul ni s-a spus că am ajuns cu totul în altă parte. Ca să ajungem la Novosibirsk trebuia să ne întoarcem înapoi la Tumen. Mama a început să plângă că nu mai are bani, să se căiască în gura mare de greşeala ce-a făcut-o. Dar se vede că aşa ne-a îndreptat Dumnezeu. Doi basarabeni, trecând pe aproape, au luat-o la rost: „Ce boceşti, femeie, îndată soseşte trenul de Moscova, hai cu noi acasă!”. Fără bilete şi documentele necesare, mama se temea să ne pună pe toţi în primejdie. Mai ales eu am început să răcnesc: „Vai, mamă, dacă te prinde şi te ia din nou la închisoare, mă înec!”. Sfătuită de cei doi însoţitori, mama s-a furişat în fundul vagonului, ţinându-l pe fratele mai mic în braţe. Eu cu Virginia ne-am ghemuit în spatele ei, tremurând tot drumul de frică să nu fim observate de controlori. Până la Moscova nu s-a apropiat nimeni de noi. De acolo am ajuns cu bine la gara din Noua Suliţă, unde am întâlnit doi moşnegi din Molniţa, sosiţi cu o căruţă la bazarul de vite. Ne-au luat să înnoptăm la ei. A doua zi, des-dimineaţă, ne-am pornit pe jos la Herţa, spre seară păşind pragul casei noastre”.

Era deja toamnă târzie, o brumă deasă acoperind verdele matern şi mizeria din jurul unei case fără de stăpân. Prima noapte au dormit între pereţii pustii, fără uşi şi geamuri. A doua zi s-au strâns rudele, vecinii, fiecare aducându-le câte ceva – care de-ale gurii, care un ţol, o pernă… Toată lumea din sat le-a sărit în ajutor, le-a reparat casa. Un gospodar, Ion Josu, care avea o fiică de seama Valentinei, le-a dat de pomană o viţică, cineva le-a adus un purcel. Un timp, sătenii i-au lăsat să trăiască cu speranţa, nu le-au spus că sprijinul existenţei lor, capul familiei, nu mai este în viaţă. Nefiind în stare să reziste torturilor dintr-un lagăr din Ucraina, unde a fost dus după închisoarea din Cernăuţi, Vasile Crigan, înadins, a încercat să fugă de sub strajă. A fost împuşcat mortal, găsindu-şi astfel salvarea de chinurile insuportabile. Rămasă fără de bărbat la 29 de ani, Elena a purtat trei decenii, până la ultima suflare povara amară a văduviei.

„Tare necăjită ai fost tu, mamă”, o plânge Valentina cu un vers de-al lui Vieru pe fiinţa care i-a dăruit viaţă, dar şi puţin noroc până la urmă. Dumitru, copilul cel mai mic, salvat de la foamete şi îngheţ în Siberia, a murit peste câţiva ani acasă. În primăvara lui 1946, la Proboteşti abia începea să se organizeze kolhozul. Elena, de parcă nu i-ar fi fost de-ajuns experienţa amară din exil, a luat să lucreze individual cinci hectare de pământ, crezând că va câştiga ceva să-şi îmbrace şi să-şi poarte în şcoală copiii. Dar în primăvară meleagul ne-a fost lovit de cumplita secetă, munca sărmanei femei fiind zădarnică, pe deasupra trebuind să plătească şi birurile impuse de stat pentru pământ. Tot ce le dăduseră toamna de pomană sătenii milostivi a nimerit în mâinile stribocilor. Nu le păsa că s-au întors la casa pustie, ba îi ameninţau că vor fi trimişi înapoi cât ai zice peşte.

Maria TOACĂ

În imagine: Valentina cu soţul Gheorghe Petriuc, la botezul nepotului Gheorghe, astăzi medic de familie la Cupca

(Va urma)