Trec anii şi prin sita deasă a timpului ucigător se mai cern dureroase amintiri, iar în candela memoriei eroilor de-abia mai palpită o flacără de adevăr. Fatală a fost „eliberarea” pentru neamul românesc din Bucovina, cedată şi înstrăinată de Ţară. O rană deschisă şi sângerândă au rămas crimele oribile, săvârşite de slugoii regimului totalitar. Pământul geme de durere şi dacă ar prinde glas ne-ar dezvălui şocante adevăruri despre acei masacraţi pentru unica vină de a fi fost români, interogaţi, torturaţi şi deportaţi de „eliberatori” în gulagurile morţii. Înfiorător a fost calvarul deznaţionalizării pentru mii de bucovineni români, precum şi pentru bunelul meu după tată, Nicolae NICHITA al lui Gheorghe al lui Petrea Marandei, şi pentru cumnatul lui, fratele bunicii Leontina, unchiul Iluţă POCLITAR al lui Artimon din Hruşăuţii Volocii.
Bunelul Nicolae NICHITA era mai înstărit, avea o tăbăcărie de dubit piei şi un mic atelier de făcut încălţăminte. A fost arcănit de o coadă de topor din sat, un trădător de neam, slugoi al bolşevicilor, Pricoche Avasâloaie, care-i fugărea pe oameni călare pe cal şi-i ducea la primărie. Iar după ce erau întocmite listele, gospodarii erau preveniţi că, în caz de nesupunere, familiile lor vor fi deportate în Siberia. Mai mulţi voloceni tineri au fost luaţi de la coarnele plugului, de la coasă şi duşi pe ţărmurile îndepărtate ale lacului Onega, la munci silnice. Cei care se împotriveau, protestau sau fugeau, erau împuşcaţi pe loc de „striboci”, slugoii noii puteri. Tatăl Ion pe atunci avea 14 ani. Stătea ascuns în iesle la vacă, la vecina Saveta a lui Nicolae al lui Nistor, iar bunica Leontina, Dumnezeu să-i odihnească pe toţi în linişte şi pace, căci îs la buna dreptate, îi aducea pe ascuns de mâncare. Iar când auzeau că umblă cu raza, de frică să nu-l găsească, umpleau ieslea cu fân, ca nu cumva să fie observat.
Nepotul după frate al bunelului, Gheorghe NICHITA al lui Nistor, care printre primii în sat a avut, în acele timpuri, bicicletă şi faţă de care soarta a fost mai blândă, a reuşit să fugă în România şi a locuit, până la adânci bătrâneţe, când şi-a găsit liniştea şi împăcarea sufletească, la Suceava, pe strada Cernăuţiului, formată din foştii refugiaţi, în apropiere de autogara centrală. Spre regret, l-am vizitat doar o singură dată, abia în 1985, fiindcă nu ni se permitea să ne vizităm rudele de dincolo de sârma ghimpată..
Iar
Iluţă POCLITAR, fratele bunicii Liontina şi cumnatul bunelului Nicolae NICHITA,
ca să nu fie arcănit, prăşea în grădină, îmbrăcat în haine femeieşti şi
îmbrobodit, pentru a nu fi recunoscut, însă năpasta aşa şi nu l-a înconjurat –
a fost şi el „vânat” şi dus în neagra şi amara străinătate, la Onega, împreună
cu alţi consăteni, consideraţi „duşmani ai poporului”, astfel „eliberatorii”
încercând să stârpească viţa românească. Acolo, în calvarul surghiunului,
munceau din răsputeri, înfometaţi şi distruşi moral, căci li se dădea doar 250
de grame de pâine pe zi. De foame, mâncau baligă de cal, varză stricată din
gunoi, capuri şi cozi de peşte, dormeau câte 20-25 de oameni în ger în barăci.
Din bărbaţi voinici de 80-90 de kilograme au ajuns să cântărească 20-30 de kg.
Mureau cu zecile de foame şi epidemii. Iar când decedau, erau aruncaţi unul
peste altul în gropi comune. Nu uşor o ducea şi soţia-i Silvica, care
trebuia să ţină gospodăria şi să hrănească trei guri. Ca să nu le fure
„stribocii” porcul, au făcut în pământ un coteţ şi l-au ascuns acolo. Dar l-au
găsit iscoadele, lăsând patru guri fără o fărâmă de carne pe iarnă.
Puţini au avut norocul să supravieţuiască genocidului comunist, să-şi revadă glia străbună, copiii şi soţiile. Unchiul Iluţă POCLITAR s-a întors acasă, ce-i drept, numai oase şi piele, avea 35 de kilograme. Când a venit nu putea nici lucra, nici umbla, de slăbit ce era, sta la soare, apoi, încetul cu încetul, şi-a revenit. N-a avut acest noroc însă bunelul meu, Nicolae NICHITA. Înţelegând că-l părăsesc ultimele puteri, că vine cea cu coasa în spinare să-l scape de suferinţă, a dorit să-şi găsească liniştea veşnică în pământul străbun, rugându-i pe cumnatul său Iluţă şi pe vecinul Procopie Poclitar, să nu le spună bolşevicilor c-a decedat, ci să-l aducă acasă, apoi a închis ochii pe veci, iar trenul fluierând asurzitor, în fuga mare, îl ducea spre baştină. La morgă, la Cernăuţi, soţia-i Leontina cu greu l-a recunoscut, după o muşcătură de cal la şold. Dar îi rămase doar semnul, căci carne nu mai avea pe oase, decât pielea întinsă. Nu avea nici buze, dinţii îi erau dezveliţi şi cântărea vreo 20-25 de kilograme. Cum de s-a mai ţinut sufletul în trupul lui atât de vlăguit era de neînţeles. Or, îl mai ţinea în viaţă gândul că o să-şi odihnească osemintele chinuite în glia străbună. Şi soarta i-a îndeplinit ultima dorinţă.
FIECARE NUME SCOS DIN NEAGRA TĂCERE A MORŢII E UN VIU ŞI TRAGIC ADEVĂR
O groază înfricoşătoare a pătruns atunci în sufletele oamenilor. O tăcere de moarte s-a aşternut peste mioriticul plai ştefanian, încât timp de aproape 50 de ani nu s-a vorbit deschis de marea dramă şi calvarul prin care au trecut românii, trunchiaţi de la Patria lor istorică. Iar când, în sfârşit, tăcerea a fost spartă, ni se întind alte capcane, prin metode mai voalate, dar tot distrugătoare de neam. În pofida faptului că se procedează astfel, ca eroii români să fie daţi uitării, martirii decedaţi în chinuri cristice, pe drumul calvarului Golgotei neamului românesc, trăiesc cu adevărat în inimile celor care au în suflet un dor nestins, celor, care sincer îi deplâng. Or, fiecare nume scos din neagra tăcere a morţii e un viu şi tragic adevăr.
Şi cu toate că de la acele evenimente dramatice s-au perindat ani, decenii, dosarele celor vinovaţi fără vină sunt încă secretizate de securitate, chiar şi acum, după 70 de ani. Aceste pagini sângeroase lipsesc şi din manualele de istorie a românilor. Tinerii aproape că nu cunosc nimic despre tragicele evenimente din viaţa buneilor şi străbuneilor lor ce au urmat după răpirea Bucovinei. Mai mult ca atât, pasivi faţă de acele teribile crime sunt şi mulţi vârstnici, care nu găsesc alte cuvinte decât să spună: „Aşa au fost timpurile...”. Însă şi timpurile se schimbă odată cu noi. Şi acum, ca oricând, avem nevoie de mai multă îndrăzneală ca această pagină neagră să fie inclusă, în sfârşit, şi în manualele de istorie, să nu rămână în uitare, ca tânăra generaţie să păstreze mereu aprinsă candela memoriei înaintaşilor ce s-au sacrificat pentru idealul naţional, să li se trezească conştiinţa şi să aibă cutezanţa de a purta cu demnitate numele de Român, să fie mândri de neamul lor şi de străbuni, ca să nu îndrăznească nişte venetici să ne învinuiască de românizarea satelor româneşti bucovinene, din rădăcini româneşti.
Felicia NICHITA-TOMA
În fotografii: 1) într-o zi de Paşti, în anul 1940, când hruşăuţenii îşi sărbătoreau fericiţi sărbătorile şi nici un nor nu prevestea dezlănţuirea terorii şi calvarului stalinist. Al patrulea din stânga e bunelul Nicolae NICHITA al lui Gheorghe, iar ultimul din dreapta e nepotul după frate, Gheorghe NICHITA al lui Nistor, care printre primii în sat a avut, în acele timpuri, bicicletă;
2) Iluţă POCLITAR al lui Artimon, al doilea din dreapta, în mijlocul rudelor şi vecinilor peste mulţi ani după ce s-a întors de la muncă silnică de pe ţărmurile lacului Onega.
P. S. Bunelul Nicolae Nichita al lui Gheorghe al lui Petrea Marandei din frumoasa localitate de vrednici români – Voloca, raionul Hliboca (Adâncata), a avut un frate, Ion, care a emigrat în Canada înainte de primul război mondial şi care a ţinut legătură cu el până a fi arestat şi dus cu forţa la muncă silnică la lacul Onega, îl ajuta material – pe vremea ceea i-a trimis cadou linele de aur. După moartea tragică a bunelului Nicolae, legătura cu fratele şi rudele sale din Canada s-au întrerupt. Ştiu de la tata, Ion Nichita, că fratele bunelului a avut doi moştenitori – o fiică, Lucica, şi un fiu, şi am dori, dacă e posibil, să facem legătură cu ei. Am fi bucuroşi şi recunoscători de orice informaţie plasată în poşta electronică a ziarului nostru (zorilebucovinei@gmail.com ) pentru strănepoata Felicia NICHITA-TOMA, fiica lui Ion NICHITA, nepotul după frate al lui Ion NICHITA din Canada.