29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NU APUNE SOARELE IUBIRII

12 octombrie 2013 р. | Categorie: Bucovina

O sticlă de Cotnari (ce altă licoare poate predispune mai lesne la depănarea amintirilor!), un peisaj autumnal, înrămat în chenar de frunze ruginii, o cutie de bomboane pentru îndulcirea trecutelor amărăciuni, lui Gheorghe Bicer i s-au părut prea puţin vizavi de noima sentimentală a întâlnirii ce-l aştepta în satul său natal Cupca. „Ne vom opri la magazinul fiicei mele să iau un buchet de flori”, mi-a spus cu vocea-i tremurătoare de emoţie. Nici că se putea să nu se pornească la prima sa învăţătoare, în duminica însorită, când în toată ţara se sărbătorea Ziua lucrătorilor din învăţământ, fără de flori. M-am mirat doar că n-a luat buchetul de acasă, ştiind că fiica Oxana şi cu ginerele, care trăiesc alături de el, cresc singuri flori de diverse şi alese soiuri. „La magazin Oxana o să mi le aranjeze frumos, ca la carte…”, mi-a explicat bărbatul. În buchetul de surprize, pregătite pentru prima învăţătoare, intram şi eu în calitate de invitată a lui Gheorghe Bicer la baştina sa, de unde el a plecat cu 30 de ani în urmă, ca să-şi înalţe casă de piatră şi să-şi facă un rost de invidiat (pentru trândavii certaţi cu munca) la Ceahor, chiar la câteva sute de metri de Cernăuţi. Mai bine zis, onoarea de a-l însoţi la drum se datorează ziarului nostru „Zorile Bucovinei”, care îi potoleşte dorul de limba română în Ceahorul ucrainizat, fiind nelipsit şi în multe case din Cupca.

După ce, ajutat de fiica pricepută în arta florală, a ales cea mai bogată compoziţie, s-a mai liniştit. Putea porni împăcat într-o călătorie cu 60 de ani înapoi. Drumul până la Suceveni a trecut cu vorba despre doamna spre care ţineam calea. Cel mai curios era să aflu cum i-a venit această grozavă idee. „Am rămas vreo patru din cei 14 sau 15 fete şi băieţi câţi am fost în prima clasă, în anul 1953. Mi-am amintit cu mare ruşine că n-am felicitat-o, n-am vizitat-o niciodată pe doamna Valentina, cea care m-a învăţat să ţin condeiul în mână. E una din puţinii mei învăţători care mai sunt în viaţă. La 1 ianuarie a împlinit 80 de ani. Şi eu sunt de-acum la apusul vieţii. Cine ştie cât ne-o mai ţine Dumnezeu. Nu mi-a fost greu să aflu numărul de telefon al fiicei sale, Emilia, care lucrează asistentă medicală la ambulatoriul din Cupca. M-am interesat de starea sănătăţii mamei sale, apoi am sunat-o şi pe dna Valentina. Nu m-am prezentat de-odată, întrebând-o dacă ştie cine-o sună. Auzindu-i vocea stânjenită, n-am lăsat-o prea mult să ghicească, m-am prefăcut foarte mirat că nu m-a recunoscut, zicându-i că sunt elevul ei de acum 60 de ani, Gheorghe Bicer din Ceahor. Dar să ştiţi că şi eu am ajuns cam uituc. Dna Valentina mi-a amintit că a fost odată, cu vreo 13 ani în urmă, la mine la Ceahor cu cea de-a doua fiică a ei, Larisa, să se intereseze cum se poate obţine viză de Italia…”.

Deşi luat cu vorba, reuşea să ocolească şi să ocărască gropile ce răsăreau pe la mijlocul şoselei la fiecare metru de drum. Alt bărbat în locul său ar fi scăpat şi câte-o înjurătură, dl Bicer, însă, ca om politicos şi delicat la vorbă, s-a mulţumit numai cu un „Doamne, Doamne” până am intrat la Suceveni. De acolo, mai departe nu mai avea ochi, nici gură pentru gropi, căci ba zărea un cunoscut, ba o cărare pe unde o conducea serile acasă pe Domnica lui când era fată mare şi se pregăteau de nuntă, ba o poiană pe unde a păscut oile şi vacile… Cu un însoţitor atât de dezlegat la limbă, chiar mi-a părut rău că am ajuns incredibil de repede, ca gândul, la casa dnei Valentina, care se săturase să tot iasă la poartă aşteptându-ne.

Adânc în suflet

Dacă n-ar fi fost îmbrăţişările dintre învăţătoare şi elev, dacă n-aş fi văzut lacrimile din ochii lor, credeam că a ieşit să ne întâmpine una din fiicele dnei Valentina. Intuindu-mi mirarea, ea mi-a risipit starea de confuzie, cu o glumă: „Aşteptaţi să întâlniţi o babă bătrână, cu brâul de lână…, gârbovită, sprijinită în cârjă… Toamnele mi-au brumat tinereţea, dar aşa cum mă vedeţi, mă bucur că am început a nouăzecea numărătoare, degrabă voi împlini 81 de ani”.

Nu-mi imaginasem neapărat „o băbuţă gheboşată”, dar făptura suplă a femeii, elegant îmbrăcată, cu ochii luminoşi, cu un fard fin abia observat pe obraji şi un ruj delicat pe buze, ce-i atribuia un farmec tineresc, nicidecum nu se încadra în standardele începutului vârstei a treia, nemaivorbind de hainele grele ale bătrâneţii. Astfel, plăcut uimită, până la o cunoştinţă mai apropiată, m-am grăbit s-o ispitesc cum şi-a păstrat (îşi păstrează) prospeţimea chipului neatins de trecerea anilor. „Vă răspund, aşa cum le-am spus colegelor mele de serviciu cu un sfert de veac în urmă, când m-au condus la pensie. Tot secretul meu umblă întotdeauna după mine – bărbatul care mă ţine ca pe palmă”.

Îndreptându-mi atenţia către acest miraculos „secret” – soţul ei, Gheorghe Petriuc – n-aş fi zis că e cu trei ani mai în vârstă. Îşi privea cu dragoste consoarta, mândru de comoara ce i-a menit Dumnezeu s-o ocrotească şi s-o facă fericită. Tot ce a fost bun şi frumos în viaţa Valentinei vine de la câteva cuvinte ale lui Gheorghe, rostite în cele mai cumplite clipe pentru ea: „Vrei să-mi fii soţie şi eu să fiu tatăl copiilor tăi”. În jurul acestor cuvinte s-au axat amintirile lor, provocate de vizita lui Gheorghe Bicer. Şi tocmai când eram gata să ne luăm rămas bun, aud de la soţul ei alte, neaşteptate cuvinte: „Valentinei nu i-a fost greu să-şi găsească serviciu în raionul Vijniţa, unde lucram eu, căci cunoştea bine limba rusă. A învăţat rusa în anii când a fost deportată în Siberia”.

Tot ce auzisem până atunci îşi pierduse importanţa. Ne-am întors de la poartă, reţinându-ne încă câteva ore în cea mai tragică cotitură a vieţii ei, îngropată adânc în suflet. În ultimul timp parcă a şi uitat de acei ani infernali şi, rememorându-i, i se pare că priveşte un film de groază sau citeşte Cartea neagră a Golgotei neamului, nescrisă încă, dar suferită de mii de români „fericiţi” de eliberatorii de la Răsărit. Trăind mai mult de jumătate de secol la Cupca, Valentina a uitat şi de „porecla” „regăţeancă”, cum o blama în momentele de mânie tatăl primului ei soţ.

Născută în satul Proboteşti, la vârsta de 8 ani s-a pomenit că trăieşte la marginea unui nou stat, la numai câţiva paşi de Ţara în care a văzut lumina zilei şi până mai ieri era Patria ei. Nu ştie cum s-a întâmplat că mama ei, Elena, s-a căsătorit cu un bărbat văduvoi, rămas cu trei copii după moartea soţiei. Să fi fost o dragoste mare sau, mai curând, a cucerit-o cumsecădenia şi hărnicia lui Vasile Crigan, pe care sătenii l-au vrut de primar. Valentina nu crede în consolarea că trecerea timpului vindecă orice durere. Noaptea de 13 iunie 1940 i-a lăsat o rană necicatrizată în inimă: „Mama, avea numai 29 de ani când a înţeles că tata s-a pierdut pentru totdeauna şi trebuie singură să ne scoată în lume. Zbătându-se să ne hrănească, a trăit numai pentru noi. În 1940, când l-au arestat pe tata, a rămas cu cinci copii – patru ai ei şi una din fiicele tatei, de 17 ani. Un frate şi o soră mai mari izbutiseră să fugă în România. Pe după miez de noapte, auzind bătăi în geam, s-a trezit bucuroasă. Visa că l-au eliberat pe tata din închisoare şi a sărit să-i deschidă. Dar au dat năvală peste noi câţiva soldaţi ordonându-ne să ne pregătim de drum. Mama n-a reuşit să ia nimic din lucrurile din casă, măcar merinde pentru mai multe zile, căci nu eram pregătiţi să pornim la capătul lumii. Nu ştia cum să ne strângă pe noi. Eram unul mai mic ca altul – eu de opt ani, sora Virginia de şase, fratele Dumitru de patru, iar mezina Georgeta avea numai nouă luni”.

Cu neînsemnate deosebiri, aproape toţi supravieţuitorii deportărilor din primii ani de ocupaţie sovietică evocă aceleaşi episoade oribile. De la dna Valentina, însă, am auzit şi lucruri de care puţini din osândiţii noştri au avut parte. Anume în cea mai insuportabilă mizerie a vieţii, ea a întâlnit numai oameni buni, a cunoscut milostenia unor suflete străine, rămânând pentru totdeauna cu părerea că ruşii nu sunt răi. De fapt, nu ştie ce fel de ruşi erau localnicii din satele pe unde umbla cu cerşitul ca să-şi hrănească sora şi fratele, dar nici dintr-o casă, din nici o cocioabă n-a ieşit cu mâna goală. Pe unde o apuca întunericul, acolo era primită să înnopteze:

„Surioara de nouă luni a murit degrabă după ce am ajuns într-un cătun din regiunea Tumen. Din familia noastră lucra numai mama, sora mai mare fiind mânată mai departe, în aşa numita „armată a muncii”. Trudea undeva, aproape de Novosibirsk, în mină. Cu 300 grame de făină de ovăz primite pentru o zi de muncă, mama nu era în stare să hrănească atâtea guri ce răcneau întruna din cauza foamei. Odată a furat din câmp trei sfecle, pentru care a fost condamnată la un an de închisoare. A fost escortată la Tobolsk, la o sută de kilometri de localitatea unde ne adăpostisem. Rămaşi singuri, fără o fărâmă de pâine, am început să umblu din sat în sat cu cerşitul, cărându-l după mine şi pe fratele de patru ani. Aşa plini de păduchi, murdari, zdrenţuroşi eram primiţi în case, ospătaţi... Oamenii ne împărţeau din sărăcia lor. Într-un sat, Lipovka, doi bătrâni ne-au primit să trăim la ei – pe toţi trei copii. De atunci le pomenesc numele de familie, Skvorţovîi, în rugăciunile mele. Aveau doi nepoţei – Anea şi Şura, care poate mai sunt în viaţă. Într-o zi am făcut cunoştinţă cu o fată care mergea să înveţe la şcoala din Tobolsk. M-am luat după ea, dornică s-o găsesc pe mama. Am mers mai bine de o săptămână pe jos. Când am ajuns acolo, trebuia să trec o apă, pe un pod plutitor, căci închisoarea se afla peste râu. Un marinar ce mânuia podul, m-a întrebat unde mă duc. Auzind că m-am pornit la închisoare, nu m-a lăsat. Am stat până la căderea nopţii plângând pe malul pustiu. De undeva, ca un înger din cer, a apărut o fetiţă. Aflându-mi necazul, m-a luat la ea acasă. Am trăit în familia ei o lună întreagă, până la eliberarea mamei. Nu ştiam cât mai are de stat în închisoare. În fiecare zi mergeam la râu… Stăteam până-n seară pe mal şi strigam întruna, atât de tare, „Mamo!”, încât, în ziua când ea a ieşit din puşcărie şi m-a găsit la locul meu lângă pod, mi-a spus că în fiecare zi mi-a auzit plânsul”.

Maria TOACĂ

În imagine: emoţiile întâlnirii cu elevul de acum 60 de ani

 (Va urma)