Visul regretatului ziarist şi scriitor Dumitru Covalciuc era să avem şi noi, românii, o trupă de teatru la Cernăuţi (Interviu cu actorul Andrian LOCOVEI)

8 decembrie 2020 р. | Categorie: Noutăţi

ACTORUL ANDRIAN LOCOVEI: „CONCEPTUL VIEŢII MELE ESTE CĂ POŢI SĂ CLĂDEŞTI CU MINTEA, PRIN UNITATE”

Când înfrigurarea toamnelor vieţii îţi pătrunde până în măduva oaselor, Dumnezeu îţi mai trimite câte un înger salvator ca să îţi încălzească sufletul. Originar din Iordăneşti, raionul Hliboca, Andrian LOCOVEI, actor şi director artistic al trupei „Iosif Vulcan” de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea,  a sosit, la 22 octombrie 2018, la Cernăuţi, cu trupa actoricească din care face parte, aducându-ne în suflet soarele primăverii, cu lacrimile bucuriei şi ale durerii, prin piesa „O poveste foarte simplă” de Maria Lado din Bielorusia, tradusă de regizoarea Elvira Rîmbu, jucată în premieră pe scena Naţionalului Cernăuţean. La finele emoţionantului spectacol, când sala arhiplină a plâns împreună cu actorii orădeni, l-am convocat la o mărturisitoare sinceritate, solicitându-i un interviu.

-Dle Andrian, sunteţi directorul artistic al teatrului şi actorul principal al piesei  „O poveste foarte simplă”, în care comedia, drama şi lirismul vibrează armonios. Trupa din care faceţi parte pentru  prima dată a prezentat un spectacol pe scena Teatrului din Cernăuţi şi v-aţi ales cu un succes nemaipomenit, sala arhiplină a Naţionalului Cernăuţean a vibrat în unison – a râs  şi a plâns împreună cu actorii. A fost un spectacol, în deosebi, finalul,  foarte emoţionant, ne-a impresionat până la lacrimi. De ce aţi ales anume această piesă?

-Actriţa şi regizoarea spectacolului Elvira Râmbu,  actualul manager general al Teatrului „Regina Maria” din Oradea, care a studiat la Moscova, a ales anume această creaţie a Mariei Lado, fiindcă subiectul ei atinge foarte puternic anumite laturi ale societăţii. E vorba de relaţia dintre animale şi oameni. Piesa a fost aleasă pentru frumuseţea ei. În ea nu se vede dragostea, ci sufletul omului.  Dragostea intervine în momentul în care se naşte copilul. Fiind născut în Iordăneşti, pe Valea Siretului, într-o familie de ţărani, nu mi-a fost străină această abordare. E clar că lumea a vibrat.

-Cui îi datorăm sosirea actorilor orădeni în oraşul ctitorit de Alexandru cel Bun?

-Dnei Victoria Balint, şef compartiment, care anul precedent, la Iaşi, a avut o întâlnire cu mai mulţi directori de teatre din diverse ţări, la întrunire participând şi excepţionalul conducător al Teatrului Muzical-Dramatic „O. Kobyleanska” din Cernăuţi, directorul Iuri Marceak.

-Tematica piesei oscilează pe un subiect foarte actual – întoarcerea spre valori, sacrificiul în numele vieţii, dragostei. La finalul piesei vă jucau lacrimi în ochi. Aţi trăit personal asemenea momente de  supremă jertfire, când te sacrifici în numele idealului împărtăşit?

- Am trăit emoţia părinţilor, rudelor, prietenilor dragi de care îmi este mereu dor. Am plâns că i-am revăzut pe scenă cu flori, deşi  au fost şi la Oradea la spectacole. Arderile pe care le-am avut mi se par normale şi fireşti, sunt un sacrificiu. Fiind o trupă profesionistă, am trăit această dramă  intens cu  sufletul, ca în viaţă. Dacă e necesar să curgă o lacrimă, ea a curs.

-Aveţi rădăcinile în s. Iordăneşti, raionul Hliboca, fostul Adâncata, vă mai amintiţi cum a fost acel zbor înaripat spre culmile artei ca actor de teatru?

-Vă mărturisesc că îmi pare foarte bine că sunteţi de la „Zorile Bucovinei”, ziarul îndrăgit al românilor bucovineni, al părinţilor şi chiar al meu, căci îl citim în familie de când mă ţin minte. Printre altele, am un prieten ziarist, Nicolae Şapcă, care  mi-a sugerat ideea să-mi continui studiile la Academia de Teatru şi Film  din România. În 1995 am susţinut examenul de admitere la Academia de poliţie din Doneţk. Dar n-a fost să fie, căci soarta a hotărât altfel.  Am fost o fire întreprinzătoare, întotdeauna am găsit soluţia potrivită.  Am plecat cu o singură geantă. Lăsând-o pe mama în lacrimi, am urcat în autobuz şi m-am deplasat la Suceava, apoi cu trenul la Târgu Mureş, unde 4 ani am studiat la Academia de Teatru şi Film. Le-am dus dorul celor dragi, rămaşi la vatră - mama Raveca şi tatăl Toader Locovei, sora Lidia, mă aşteptau întotdeauna cu mare drag. Am fost mai norocos poate decât alţii,  având privilegiul să fiu la clasa profesorului Ion Săsăran, care a făcut parte din generaţia de aur a actorilor din România, de la care am învăţat foarte multe. După facultate am trecut concursul şi de 20 de ani sunt actor la Teatrul „Regina Maria” din Oradea.

-Aţi fost apreciaţi şi aplaudaţi de publicul cernăuţean cu aplauze îndelungate pe toată durata spectacolului. Ce fiori v-au trezit revederea cu rudele, care v-au îmbrăţişat cu toate florile dragostei Iordăneştiului natal, şi, desigur, revederea cu oraşul copilăriei dv. – Cernăuţiul?

- Am trăit în viaţă câteva bucurii şi una dintre ele este că-l am pe Dumnezeu în suflet, a doua – că o am pe soţia şi pe fiul meu alături, a treia – părinţii, a patra – consătenii, colegii cu care lucrez. În Cernăuţi vin de fiecare dată când revin Acasă. Oraşul e superb, a dat lumii elite culturale de vârf. Oradea e construit în acelaşi stil arhitectural. De aceea şi în Oradea, şi în Cernăuţi mă simt Acasă.

-- Visul regretatului ziarist şi scriitor Dumitru Covalciuc era să avem şi noi, românii, o trupă de teatru la Cernăuţi.  Nu v-aţi gândit niciodată că aţi putea organiza o trupă de teatru în limba română la Teatrul Muzical Dramatic „O. Kobyleanska”?

-Cum vă imaginaţi că într-un sistem unde s-a ajuns după Rusia, după independenţa Ucrainei, să se interzică predarea în limba română în şcoli, putem vorbi despre nişte elemente primordiale ce nu sunt acceptate. Dar cum credeţi, pot câţiva actori, care au studiat în România, printre care şi Florin Covalciuc, Ion Vântu, Olga Bruja, Alexei Huţan,  să organizeze o trupă de teatru? Cu toate că directorul Iuri Marceak mi-a spus: „Poţi să vii oricând să lucrezi la teatrul nostru. Bănuiesc că vorbeşti limba ucraineană destul de bine, dar ţi-o poţi perfecţiona. Tu eşti la tine acasă. Biroul meu  e deschis pentru tine oricând”. (Deci, în ucraineană…, n.a.)

- În piesă  Stăpânul (adică dumneavoastră în rolul principal) a sacrificat scroafa (tăind-o), care îl iubea nespus de mult. În viaţa personală îi sacrificaţi pe cei care vă iubesc sau vă jertfiţi dv. în numele vieţii şi dragostei?

-Arta e un lucru ce abordează diverse teme din punct de vedere emoţional şi încearcă să educe, practic, oamenii. 10 la sută investiţii în cultură înseamnă 30 la sută sănătate. Or, sub orice formă educaţia presupune sănătate. Omul nu este sănătos dacă mănâncă sănătos, ci dacă se comportă frumos spiritual.

Noi, bucovinenii, ca formă, suntem oameni care, în primul rând, ne expunem pe noi. Suntem gata să ne dăm şi cămaşa, ca cei din jurul nostru să se simtă bine. În acest context scroafa trebuia sacrificată întru binele familiei. În modul gospodăresc în care-l vedea Stăpânul,  anume eu, el dorea o curăţire, ca lucrurile să fie bine puse la punct. Ce vor spune oamenii de ceea ce s-a întâmplat cu fiica lui, care a rămas gravidă,  ruşinea ce i se putea întâmpla? Din păcate, a luat cea mai rea soluţie, dar bună pentru curăţirea unui sistem existenţial şi anume: oamenii trebuie să trăiască.

-Linia de subiect a piesei deduce că animalele sunt mai bune, mai inocente, au mai multă demnitate şi curaj decât oamenii, sunt mai credincioase, nu sunt capabile de trădare, ci doar de jertfă, sunt îngeri, deşi nu toţi oamenii pot deveni îngeri, doar cei buni. Ce ar trebui să învăţăm noi, oamenii, de la animale?

-Cu siguranţă fiecare dintre noi am avut momente în care am mângâiat un animal pe creştet, avem afecţiune faţă de unele animale. Doamne, de unde să ştiu că în viaţa viitoare nu voi fi un căţel, pisică sau alt animal? Oare ce gândeşte acea fiinţă care vine şi se gudură pe lângă piciorul stăpânului, vorba piesei? Probabil, asta e menirea: animalele care sunt blânde cu noi, sunt sacrificate de om. Maria Lado, autoarea, explică foarte bine, scoate în evidenţă interiorul animalelor şi modul excepţional de a vorbi. Ca să se nască un copil trebuie să moară cineva. Poate să devină înger, nu oricine, doar un om bun.

-Se spune că în spatele unui bărbat de succes stă întotdeauna o femeie puternică…

- E soţia Florica,  administrator la teatru. E pilonul teatrului şi al familiei. Noi lucrăm cu sufletul, iar ea, practic,  are grijă de tot. Fiul nostru, Luca-Andrian, are 13 ani.

-Nu pot să nu vă adresez următoarea întrebare: suntem în anul Centenarului Marii Uniri. Ce aspiraţii vă frământă sufletul şi ce poveţe aţi avea pentru românii din Bucovina îngemănată, care ar dori ca, în sfârşit, să dispară graniţele între fraţii de acelaşi sânge, instalate prin odiosul Pact Ribbentrop-Molotov, să ne putem revedea fără vize şi frontiere?

-Mi-aş dori ca odată şi odată ce s-a întâmplat în 1940 să dispară. N-am încercat să intru în aceste polemici politice. Dar vă închipuiţi ce-ar însemna aceasta? Probabil, ar fi o chestie la nivel mondial de schimbare a graniţelor şi se poate face doar în cazul în care se întâlnesc majoritatea şefilor de state ca să găsească o soluţie în acest sens. Este nevoie de o decizie la nivel mondial, luată de părţile anexate din diverse state din lume. Mă dor anumite lucruri legate de minoritate, căci aşa suntem noi consideraţi aici, pe pământul unde ne-am născut şi care este, practic, al nostru. Mi-aş dori ca în lumea aceasta să nu existe naţii, ci să existe oameni. Oamenii se înţeleg oriunde, dacă au suflet şi intenţii pozitive ce pornesc din suflet, combinate cu generozitatea, bunătatea, sinceritatea.

Referitor la Centenar, fac parte din Clubul „Rotary” şi am adunat o sumă de zece mii de euro, pe care i-am donat pentru Filarmonica Radio din Chişinău. Deci, am organizat un concert simfonic la Oradea şi pe toţi banii adunaţi s-au cumpărat instrumente pentru această filarmonică. Am discutat şi cu directorul Teatrului din Cernăuţi, al Filarmonicii Cernăuţene. Dacă există bunăvoinţă din ambele părţi, suntem dispuşi, inclusiv, să facem anumite sacrificii pentru a rezolva şi aici anumite chestiuni de ordin financiar, dacă vor exista anumite proiecte.

Eu acum trăiesc şi ard intens cu sufletul pentru fraţii de acelaşi sânge. Le-aş dori multă înţelepciune, multă bucurie, sănătate, putere de luptă. Dar atenţie când spun „luptă”, nu mă refer la cea fizică, ci la cea spirituală. Conceptul vieţii mele este că poţi să clădeşti cu mintea, prin unitate. Înţeleg suferinţa, înţeleg ce se petrece, din păcate, istoria e scrisă de politicieni. Uneori, când îţi ajunge cuţitul la os, eşti obligat să te ridici. Vedeţi ce se întâmplă cu Maidanul? Ce a fost să se întâmple în Ucraina? S-au sacrificat şi unde am ajuns? Tot acolo de unde am pornit (mult mai rău, n.a.). Nu ştim ce e mai bine: să ieşi în stradă sau să construieşti nişte lucruri spirituale care educă, precum, de exemplu, spectacolele.

-Ce mesaje a-ţi dori să le adresaţi rudelor, prietenilor, bucovinenilor care vă iubesc şi aşteaptă o nouă revedere cu îndrăgitul actor Andrian Locovei, cu trupa „Iosif Vulcan” de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea?

-Aş dori, în primul rând, să le mulţumesc mamei şi tatei, să le spun că le datorez ceea ce sunt astăzi. Iar bucovinenilor, răbdare şi curaj, unitate.

-Vă mulţumesc pentru sinceritate.

Felicia NICHITA-TOMA

Foto: „Zorile Bucovinei”