28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NU S-AU DEZIS DE STRĂBUNI IV

5 octombrie 2013 р. | Categorie: Social

ŞI-AU  GĂSIT  MOARTEA  CU  DORUL  ŞI  VISUL  NEÎMPLINIT

Flăcările mistuitorului calvar stalinist a pârjolit şi familia  soţiei lui Nicolae BOTA, Felicia, bunelul căreia, Ambrozie Vartolomeu din Toporăuţi, împreună cu cei patru copii, căci unul a  fost împuşcat de sovietici la frontieră, în 1940, a fost deportat în nordul Rusiei, regiunea Tiumen, unde au îndurat foame, ger şi sărăcie. A scăpat de neagră străinătate doar mama Feliciei, care era atunci căsătorită cu Adam-Vasile Chelba.

„În 1940, când ruşii au ocupat pentru prima dată Bucovina, unchiul soţiei Felicia, Gheorghe Vartolomeu, fratele mamei ei, a fost împuşcat de grănicerii sovietici la frontieră, când a încercat să treacă în România, iar bunelul Ambrozie, cu ceilalţi patru copii, au fost deportaţi, fiind consideraţi „duşmani ai poporului”.  Socrul, Adam-Vasile Chelba din Toporăuţi, a fost notar, apoi, după ce au plecat ruşii, în 1941, a fost ales primar al comunei, iar după 1943 – şef de post. Când a început războiul, a fost mobilizat în România şi după instaurarea definitivă în nordul Bucovinei a puterii sovietice nu s-a mai întors la vatră, însă l-a găsit şi acolo urgia comunistă – a fost strangulat de activiştii regimului. Soacra, care în prezent are 93 de ani, a rămas fără soţ, fără sprijin şi ajutor, cu trei copii mici – Vergina, Traian şi Felicia, pe care a născut-o  în 1943. I-a fost foarte greu şi amar, însă aşa şi nu s-a mai căsătorit, a trecut cu traiul la casa părintească, dedicându-şi viaţa copiilor.

Unchiul, Dumitru al lui Toader Bota, fratele mijlociu al tatei, a fost „vânat” de către ruşi şi dus la muncă silnică în lagărul de pe ţărmurile lacului Onega. Acasă i-au rămas cinci copii – Traian, Nicanor, Vasile, Florea, Niculuţă, iar mezinul avea doar un anişor. Când unchiul s-a întors la baştină, după un an de muncă, foame şi nevoi, de-abia mai putea face câţiva paşi, fiind sleit de puteri. Pielea îi spânzura pe oase, căci foamea ce-a îndurat-o acolo, în neagra urgie a străinătăţii, unde au fost duşi de călăii stalinişti cei mai de frunte şi mai patrioţi români, le-a măcinat nu doar carnea, ci şi oasele, sănătatea. Iar greutăţile, munca şi sărăcia, pe care le-au îndurat în lagărul stalinist, nu le-a putut uita nicicând. A trăit cu această durere sfâşietoare în suflet până a închis pe veci ochii. Povestea că de foame oamenii păşteau iarbă, mâncau pământ, baligă de cal şi de vite.

După ce li s-a luat totul la stat, fiind distruşi fizic şi moral în închisori şi gulaguri staliniste, oamenii au trăit cu speranţa că va veni, în sfârşit, o zi, când se vor întoarce românii, eliberându-i de insuportabilul jug bolşevic, că vor trăi fericiţi în Ţara lor de origini. De aceea încă mult timp părinţii, şi nu numai ei, au păstrat banii româneşti în ladă. Or, toţi acei care au suferit teroarea comunistă, toţi acei martiri-sfinţi, şi-au găsit moartea cu dorul şi visul neîmplinit”.

L-A  PĂLIT  NOROCUL  CU  O  ROABĂ  DE  SOŢIE

Adevărul e că Nicolae BOTA din s. Boian, raionul Noua Suliţă întotdeauna a fost un îndrăgostit de cuvântul matern, de literatură, de poezie. Mamă-sa a dorit foarte mult să-l vadă preot, însă nu şi-a văzut visul împlinit, fiindcă fiului i-a plăcut mai mult literatura. Compunea diverse istorioare, epigrame, culegea folclor. Şi-apoi, sincer vorbind, de aceea a şi fost numit de consăteni „artistul”, mai ales, când  activa ca şef al Căminului Cultural din localitate. Dar dragostea pentru folclor, poezie, nu l-a părăsit nici până în prezent.

„Îmi place să scriu versuri. Am pregătit pentru tipar o carte, în care am adunat folclor românesc, pluguşoare, colinde, piese populare, înscenate de Crăciun şi Sfântul Vasile – „Bujorul”, „Malanca” etc. Vă spun sincer că am o soţie bună şi înţelegătoare, harnică foc, de rupe pământul. Sătenii îi spun „roaba lui Dumnezeu”, fiindcă munceşte zi şi noapte. Eu îmi permit să mă mai relaxez, scriind versuri, citind ziare şi cărţi, mai ales, „ZORILE  BUCOVINEI”, care, consider că e cea mai interesantă publicaţie românească din regiune, iar soţia, din zori până seara târziu,  munceşte  în gospodărie, căci avem vite, o mulţime de animale şi păsări, care trebuie îngrijite, mulse şi hrănite”.

Norocul l-a pălit cu o roabă de soţie harnică, iute şi descurcăreaţă. Şi cu toate că tânărul Nicolae BOTA avea fete frumoase şi în satul natal, chiar părinţii îi pregăteau o mireasă bogată  din Boian, însă aleasa inimii lui deveni Felicia, o tânără harnică şi simpatică din Toporăuţi. Astfel, tânărul, hotărât să-şi lege destinul pe viaţă, s-a împotrivit voinţei părinţilor, cărora nu le-a ieşit până atunci din voie şi cărora nu le-a plăcut nora. Însă considera că soţia trebuie să ţi-o alegi singur, după plac, ca să fii fericit în viaţă. Şi n-a greşit. N-a regretat nicicând de pasul făcut. Au trăit suflet în suflet, crescând şi educând doi feciori, voinici şi frumoşi ca doi brazi de munte – cel mai mare, Mihai a lucrat până la pensionare în organele de miliţie, în prezent e antreprenor la Cernăuţi, iar mezinul, Gheorghe, e felcer emerit al Ucrainei, locuieşte cu familia sa la Cernauca, unde a activat şi în funcţia de primar al localităţii. Bucuria cea mare a buneilor Nicolae şi Felicia BOTA sunt cei 4 nepoţi şi 8 strănepoţi. Soţii BOTA au şi o mulţime de fini de botez şi cununie, are cine le purta respectul şi cinstea.

„Încă până la recrutare umblam la hram la o fată din Arboreni, unde venea şi sora Feliciei, Vergina, care era colegă de serviciu cu gazda. Apoi am făcut armata împreună cu un vecin de-al ei, Alexandru Boberschi, care mi-a spus că Vergina s-a căsătorit, dar are o soră mai mică foarte frumoasă. I-am scris scrisori, iar când m-am întors acasă, ne-am întâlnit întâmplător la hram la Arboreni. Felicia dansa cu un tânăr, iar eu cu o fată şi când m-a văzut, l-a întrebat pe flăcău cine sunt şi aflând că-s Nicolae BOTA, după ce a încetat muzica, s-a apropiat de mine şi de atunci nu ne-am mai despărţit.

Cu toate că aveam prietenă în satul meu, dar am ales-o de soţie pe Felicia. Întâmplarea a fost să fie una, care ne-a legat destinele pentru toată viaţa. Aveam o prietenă, o fată foarte frumoasă şi bogată din Boian. Într-o dimineaţă de vară, m-am dus la ea şi m-am ascuns în dosul casei celei vechi, cu gândul s-o văd când a ieşi. M-am plictisit de-a binelea aşteptând, când, în sfârşit, din casă a ieşit mama ei, apoi a încuiat uşa, lăsând-o pe fiică să mai doarmă. „Ah! Ce leneşă eşti, de dormi până la amiază!”, m-am gândit plecând. După câteva zile, într-o seară, am mers la Felicia la Toporăuţi şi n-am găsit-o acasă. Doi vecini bătrânei mi-au spus că-i dusă la câmp. N-a trecut însă mult timp şi văd că vine o femeie cu vaca de funie şi cu un sac greu în spinare. Iar bătrânul îmi spune: „Iaca, ai noroc că vine Felicia!”. Însă n-am dovedit să schimb cu ea nici o vorbă că fata a dat sacul jos, a legat vaca de un pom, şi fuga înapoi, a dispărut ca să apară din nou cu un sac mare în spate. Când am văzut cât de harnică e Felicia, am cerut-o de nevastă şi ne-am căsătorit.

Părinţii însă nu m-au înţeles, căci doreau s-o iau de soţie pe fata din sat. Dar noi cu Felicia ne-am înregistrat căsătoria şi am plecat în Crimeea, unde am trăit şase luni. Iar când peste câteva luni ne-am întors la Boian, Felicia a născut şi părinţii n-au avut încotro şi ne-au primit acasă. Soţia s-a înţeles foarte bine cu ei. Mama, înainte de moarte, i-a spus Feliciei: „ Iartă-mă, căci am greşit, dar tu foarte bună noră ai fost”.

Şi cu toate că babele-s buclucul lumii, dar fără ele e foarte greu, mai ales, fără una ca soţia mea, care e harnică foc, de rupe pământul”, şi-a încheiat povestea vieţii, pe o undă glumeaţă, boinceanul Nicolae BOTA, în timp ce soţia sa Felicia trebăluia prin gospodărie. Cred că ar fi avut încă multe de povestit, dar era sâmbătă seara şi ne apuca de-acum miezul nopţii, stând la taifas în Boian şi urma încă să ajungem la Cernăuţi..

Felicia NICHITA-TOMA