Bucovina– un strigăt istoric

UN STRIGĂT DE ARCADIE SUCEVEANU
Bucovina– un strigăt istoric
În Bucovina – ținutul în care a învățat la școlile timpului și s-a format adolescentul Mihai Eminescu, cu Cernăuțiul în care, la 1848, s-au refugiat mai mulți scriitori pașoptiști și au fondat ziarul „Bucovina”, și în care, în anul 1918, a debutat Lucian Blaga cu Poemele luminii – în acest ținut în care „trăiau oameni și cărți” (Paul Celan) a existat, în toate epocile, un puternic potențial cultural românesc. Aici au conviețuit mereu mai multe etnii și s-au intersectat mai multe culturi și tradiții. Se știe că, mai cu seamă în perioada interbelică, intelighenția bucovineană (română, ucraineană, germană, poloneză, evreiască) s-a putut manifesta într-un câmp cultural comun, având ca reper moral și cod comportamental emblema lui „homo bucovinensis”, democratică și egalizatoare, ce permitea comunicarea în toate cele 4-5 limbi ale etniilor care populau ținutul, iar creatorii de artă s-au sincronizat accelerat cu mișcările înnoitoare ale timpului, cu modernitatea. Spiritul bucovinean tolerant a generat mereu concordie și armonie și a stat la baza dezvoltării multiculturalismului. Chiar și în anii de ocupație sovietică, când coordonata românească a fost practic exclusă din viața culturală a Cernăuțiului, românii au reușit să-și păstreze identitatea, s-au bucurat de dreptul de a studia în limba maternă, iar scriitorii și ziariștii, împreună cu intelectualii de marcă, au refăcut pe parcursul a câtorva decenii insituția literelor românești ce fusese desființată după 1940. Existau în acea perioadă cenacluri literare, funcționa o librărie cu o secție de carte românească, o librărie de carte „moldovenească” (editată la Chișinău), iar Catedra de filologie română de la Universitatea din Cernăuți era o mică citadelă de cultură și conștiință românească.
Cum s-a schimbat destinul românilor bucovineni în ultimul sfert de veac? De ce astăzi nu mai există acel spirit bucovinean tolerant și ce metamorfoze a suferit modelul multicultural de „homo bucovinensis”? Prin ce procese trece învățâmântul românesc și care sunt cauzele stagnării din viața literară românească a nordului provinciei?
Motivele ce ne-au determinat să aducem în discuție aceste probleme sunt cât se poate de firești și pe înțelesul oricui – cetățenii din R. Moldova, intelectualii în primul rând, nu pot rămâne indiferenți față de ceea ce li se întâmplă azi conaționalilor lor din Bucovina. Ei se arată profund indignați de prevederile noii legi a învățământului adoptată de Rada Supremă, conform cărora educația în școlile minorităților naționale se va desfășura, începând din clasa a patra, exclusiv în limba ucraineană, sunt impacientați de reducerea numărului de școli românești, de strâmtorarea limbii române, de realitățile degradante ale culturii naționale etc. Trezește, de asemenea, îngrijorare situația complicată în care se află scriitorii și universitarii cernăuțeni, literele române în general, în condițiile în care cei 6 (7 până mai ieri) scriitori români sunt și membri titulari ai USM.
Vom începe prin a spune că Bucovina întotdeauna s-a remarcat prin multiculturalismul ei central-european. Abia ultimatumul sovietic din iunie 1940 vine să-i aplice lovitura fatală. După 1991 Ucraina devenind suverană, cultura ucraineană a monopolizat întreg spațiul cultural, marginalizând celelalte culturi și distrugând practic modelul multicultural bucovinean. „Pe de altă parte, citim în prospectul revistei Mesager bucovinean – 2017, înțelegând valoarea europeană a multiculturalismului, propaganda ucraineană oficială, în elanul ei proeuropean actual, face mereu caz de această tradiție, pe care o prezintă ca fiind „prosperă” în nordul provinciei. În acest sens, ea consideră cele câteva sărbători tradiționale românești („Florile dalbe”, „Mărțișor”, Ziua Limbii Române) ca fiind suficiente pentru a demonstra caracterul multicultural al provinciei. În același timp, limba română este atacată în școli, este exclusă din instituții, este strâmtorată în spațiul public, într-un cuvânt este sortită pieirii”. Altfel spus, mașina propagandistică ucraineană de astăzi se străduiește din răsputeri să drapeze realitatea culturală a etniilor conlocuitoare în culorile unui „multiculturalism” facil, de estradă.
Cât privește învățământul românesc din Ucraina, el trece printr-un dramatic și îndelungat proces de deznaționalizare. Acest proces a început încă în anii 90 ai secolului trecut, cu raioanele din sudul Basarabiei istorice, anexate în 1940 de către fosta URSS (reg. Odesa), și s-a extins cu o deosebită intensitate, în perioada actuală, în special asupra raioanelor nordice ale fostei Basarabii (reg. Cernăuți). Școlile din aceste localități au fost transformate, mai întâi, din școli românești în școli mixte, ca mai apoi să fie complet ucrainizate. La ora actuală, ținta politicilor de deznaționalizare și asimilare prin școală sunt toate școlile românești din nordul Bucovinei. Statistica este îngrozitor de tristă la acest capitol. Iată doar câteva date pe care le-am extras din recentul Apel al românilor din Bucovina adresat Președintelui României: „Cu regret constatăm că, în ultimii 93 de ani, Ucraina, ca republică independentă sau sovietică, a desființat 205 școli cu limba română de educație, din cele 282 câte au existat istoric în teritoriile anexate de-a lungul timpului. În perioada de după 1991, doar în regiunea Odesa au dispărut 16 din cele 19 școli românești rămase de la URSS. Iar în regiunea Cernăuți, din cele 91 de școli câte existau în 1992 au mai rămas 61. Directorilor de școli din localitățile românești li se cere în mod expres deschiderea, prin diverse metode, a unor clase ucrainene, în ideea ucrainizării treptate a acestora în integritatea lor”.
În astfel de condiții, viața literară actuală din segmentul românesc al Bucovinei nordice nu mai are vigoarea de altădată. Chiar dacă astăzi apar mai multe ziare și reviste de limbă română, chiar dacă există câțiva scriitori de incontestabilă valoare, vechea capitală a Bucovinei nu mai are faima unui centru cu un potențial intelectual capabil să genereze o coerentă „dicțiune a ideilor”. Principala cauză a stagnării o vedem în lipsa unui cadru instituțional. Școlile românești se împuținează, limba română este tot mai strâmtorată în școli, în sesiunea examenelor de admitere la facultate ea nu există (din care cauză i-a scăzut și prestigiul, și atractivitatea pe care o avea în rândul absolvenților), la facultate nu mai funcționează faimosul cenaclu, cu celebra lui gazetă de perete, „Luceafărul”, paginile literare din presa locală nu se mai bucură de prestigiul de odinioară, nu mai există, practic, emulație. Conducătorii de cenaclu vin, de regulă, din mediul academic, dar pentru tinerii talentați din Cernăuți care ar dori să-și încerce forțele în arta scrisului, un asemenea mediu nu mai există. Cei la care fac referire aici ar putea să-mi dea replica: catedra nu pregătește scriitori, ci filologi. Dar majoritatea scriitorilor bucovineni de unde au ieșit? Oare nu din mâneca, acum insuportabil de îngustă, a Catedrei de română?
Vom mai spune că Apelul adresat dlui Iohannis se încheia cu rugămintea nord-bucovinenilor de a fi primiți în audiență la Cotroceni, pentru a avea un dialog cu președintele Patriei lor istorice, „atât de necesar în vederea păstrării identității noastre etnice”. Pentru că, cităm cutremurați: „Nu noi am venit peste URSS și Ucraina, ci URSS și Ucraina au venit peste noi în 1940”. Și ce credeți că a urmat? Președintele României a refuzat, e adevărat, să aibă întâlnirea preconizată cu Președintele Poroșenko. Atât. Aceasta a fost singura reacție a Bucureștiului. Restul e tăcere. O tăcere istorică, edificatoare, soră bună cu decizia Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940. Dar și cu graba veselă și iresponsabilă cu care a fost semnat Tratatul româno-ucrainean din 1996.