27 ianuarie 2023
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Acolo, în Bucovina înstrăinată, sunt neamurile ei de veacuri în țărână-ngropate

8 iulie 2020 р. | Categorie: Noutăţi

Din Polonia venise cândva bunica tatălui meu cu cele patru fiice, în Hotinul românesc, după dispariția soțului ei cu titlul nobiliar de Pan, obținut pentru merite eroice. Una dintre fiicele ei cu numele de Antoaneta, s-a căsătorit cu bunicul meu, românul cu numele de Teodor care locuia în Noua Suliță, ai cărui părinți purtau frumoase nume de Maria și Ilie. De acolo, din Sulița și din Cernăuți s-au refugiat rudele tatălui meu, în anul 1943, venind toți în locuința noastră din Oltenia.

Prima mențiune documentară a orașului Noua Suliță datează din anul 1456, timp în care făcea parte din Ținutul Hotinului - regiunea istorică Basarabia, Principatul Moldovei. În 1812, la București, s-a semnat tratatul de pace între Imperiul Rus și cel Otoman, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812. Rusia a ocupat atunci teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru și l-a alăturat Ținutului Hotin și Basarabiei Buceagului luate de la Turci, transformând-o într-o gubernie cu zece ținuturi. După unirea Basarabiei cu România în 1918, Noua Sulița a făcut parte din Țara noastră – România. În 1940 Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost ocupate de sovietici, în 1941 eliberate până în 1944, când au fost integrate separat în RSS și Ucraina.

Din povestirile bunicului am aflat că pe dealuri creșteau fagii și stejarii frumos dezvoltați. În cea mai mare parte a ținutului pâlcurile de stejari de pe înălțimi erau despărțite de porțiuni cu ierburi înalte și flori; stepa propriu-zisă se strecura numai în lungul văii Prutului, pe o fâșie subțire. La începutul secolului XX-lea, în 1905, a fost construită gara de cale ferată din localitatea Sulița, pe acolo se exportau piei bovine în Austria. Gara este cunoscută și prin faptul că în anul 1915 și-a început faimoasa călătorie în Rusia celebrul scriitor și jurnalist american John Reed. Bunicul fusese numit șef de gară, i s-a dat o locuință în pavilionul gării, pe strada care luase numele de „strada Gării”. Era unul dintre fiii primarului comunei Marșenița, comună apropiată de Noua Suliță și a moașei comunale despre care se spunea că adusese pe lume mulți copii și vindecase multe femei suferinde. Pe atunci femeile nășteau acasă și membrii familiei așteptau cu emoție și vărsau lacrimi de bucurie la ivirea unui copil pe lume.

  Am găsit fotografii cu gara din Noua Suliță. Am privit și din cele aflate de la bunici, se pare că acolo, la etajul clădirii ar fi fost locuința dintâi a bunicilor mei, dacă nu cumva clădirea a fost refăcută între timp.

  Mai apoi și-au construit o casă tot pe strada Gării, acolo unde bunica începuse să dea naștere copiilor, celor doi fii și două fiice. Că așa era pe atunci, când se pornea o femeie să facă copii, dacă aceștia erau reușiți, făcea alții în serie și de multe ori se creșteau unii pe alții. Și se opreau când luau în calcul venitul și întreținerea lor. Acest venit era de cele mai multe ori confortabil pentru o familie. Exista și un liceu comercial în localitate, la care a fost dat fiul cel mare, tatăl meu. După terminarea liceului, sora cea mare se pregătea pentru facultatea de medicină, dar evenimentele istorice au determinat-o să renunțe; tata fusese admis la Facultatea de Electro-mecanică din Paris și deoarece părinții nu puteau să-i asigure acolo întreținerea, a renunțat și a urmat cursurile Academiei comerciale, sora cea mică trebuia să rămână lângă părinți, iar fratele cel mic a fost dat la un gimnaziu industrial. Până la pensie tata a ocupat funcțiile de contabil, șef al depozitelor CAM și economist.  S-a căsătorit în 1933 cu o ființă născută tot în Noua Suliță, de origine poloneză după mamă și ucraineană după tată. Doi ani mai târziu au dat naștere unei fetițe… aceea eram eu. Cordonul ombilical fizic a fost tăiat, dar cel metafizic a rămas. Am rămas legată de cei preexistenți vieții mele, vii sau morți. Cei cunoscuți și dispăruți se reîntorc deseori în visele mele… 

  Îmi povestea tata că pe acele meleaguri a învățat pescuitul, fiindcă Prutul avea multe specii de pești, precum: crapul, carasul argintiu, roșioara, șalăul, bibanul. În gospodăria lor aveau un câine lup care se numea Lord (așa aveam să-mi botez și eu primul câine primit în dar). Obișnuia să-l ia cu el la Prut, atunci când nu se ducea pentru pescuit, ci pentru plăcerea lui de a înota. Îl lăsa pe mal și se aventura în înot. Câinele uneori îl însoțea, alteori rămânea la mal și îl urmărea. Într-una din zile, înotând ceva mai departe, a intrat într-un vârtej și pe când se lupta cu furia sălbatică a apei și nu putea nici să strige – tot nu l-ar fi auzit nimeni - s-a trezit înșfăcat de câinele său care l-a dus până la mal. Și acum, la bătrânețe când îmi repovestea, se minuna de inteligența și afecțiunea câinelui, dar, spunea tata, „un înger trebuie să fi fost prin preajmă”.

Clima în acea parte a țării, îmi povesteau părinții, este mai aspră decât în sudul țării, strugurii, de exemplu, nu ajungeau la coacere. Iernile erau aspre, geroase, viscolite uneori și cu un strat de zăpadă gros și stabil pentru o perioadă îndelungată. Totul în jur se acoperea cu o pătura albă, imaculată și pufoasă, de zăpadă. Peisajul de iarnă, părea desprins dintr-un basm. Doar săniile  cu zurgălăi, mânate de cai robuști, bine hrăniți, conduse de birjari cu căciuli mari pe cap, circulau pe străzile neasfaltate ale Nouă Suliței, cu multe denivelări, așa încât la o viteză mai mare a săniilor, simțeai că poți zbura din sanie.

Într-o zi de iarnă nespus de geroasă, când mama era în durerile facerii, tata plecase de dimineață în zona gării, unde se sărbătorea ziua Unirii. În acel an, 1935, a fost cu adevărat o iarnă grea, dar frumoasă. Se simțea mirosul de ger proaspăt și scârțâitul omătului sub picioare. Nu mai ningea, fulgii se jucaseră în zilele dinainte, într-un zbor zglobiu. Copacii erau dantelați, parcă pregătiți și ei de festivitate în acea dimineață geroasă de iarnă. Era un peisaj de vis. Cristalele care sclipeau îți fermecau privirea când priveai jos, înspre pământ, căci fuseseră nopți lungi și ninsese mult până în acea zi. Totul  amorțise sub imensul ocean de ninsoare. Și-n adunarea tăcută, în așteptarea începerii festivității, s-a auzit glasul servitoarei: „Domnul șef, vă naște doamna!” „De parcă m-ar fi născut pe mine”, râdea tata de fata care nu știa prea bine românește. Bunica care asistase la naștere, îmi spusese că m-am învinețit, s-au speriat, au chemat preotul și m-au botezat în pripă… Era ziua sfântului mucenic Vavila în calendarul de atunci și bunica le-a spus să-mi dea numele mucenicului din ziua aceea, să fie cu noroc… și nașa se numea Maria și preotul a spus: „Se botează în numele Domnului – Vavila-Maria”. În certificatul ne naștere a fost trecut doar primul nume.

Într-o zi de sărbătoare naţională m-am născut și această sărbătoare a Unirii, la acea vreme reprezenta ceva sacru, pentru întreaga noastră țară. Ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost un eveniment semnificativ, care poate fi cinstit pentru că a însemnat, parafrazându-l pe Mihail Kogălniceanu, „cheia de boltă“ pe care s-a construit România modernă.

Nu-mi amintesc mai nimic din perioada trăită în acest loc, fiindcă l-am părăsit curând și așa sunt copiii, încep să înregistreze imagini și memoria începe să se dezvolte mai târziu.

Aș fi dorit să descriu casa în care m-am născut, dar despre ea nu am auzit vorbindu-se. Știu doar, din spusele părinților, că bunicul le-a atribuit o parte din terenul de lângă casă, tata a cumpărat toate materialele pentru construcția ei, a făcut și un plan al casei, pe care îl păstrez și astăzi, dar ordinul de mutare în Ardeal a trebuit executat, așa că a lăsat totul, cu gândul că se vor întoarce cândva să-și construiască acea casă mult dorită. Au venit ocupațiile sovietice și visul a fost spulberat. Nu s-au mai întors pe acele meleaguri.

Acolo sunt neamurile mele de veacuri în țărână-ngropați, alții răspândiți în cimitire îndepărtate, necunoscute, acolo este pământul care a avut dorința, dar n-a avut putința să ne păstreze.

Cândva scriam poezia intitulată Tempi pasatti: În copilărie cântam, dansam Hora Unirii,/ în casa noastră, în curtea şcolii./ Cântam:„Pe-al nostru steag e scris unire/ într-o limbă dulce, în care/ mi-am strigat prima oară părinţii,/ locul în care am deschis ochii şi am privit cerul,/ pământul pe care au călcat primii mei paşi…/ Rudele s-au împrăştiat în cele patru puncte cardinale…/ Doamne, spune-mi, cine a suflat cu-atâta ură şi blestem/ de s-au risipit toţi atât de departe, atât de uşor,/ ca puful unei păpădii?/ Poate de aceea visez oasele strămoşilor/ ieşind din morminte şi-alcătuind în aer,/ o imensă cruce din nacru...”

  Cât timp îngrămădit în câteva amintiri! Bucăți de viață! Le adun cu mintea și le spulber în cuvinte, pentru un timp viitor… Da, am învățat cum numai din clipa trecută poți pleca…

La doar doi ani împliniți, părinții au plecat într-o localitate montană din Transilvania (Ardeal), regiune aflată în interiorul arcului carpatic.

Vavila Popovici

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)