NU S-AU DEZIS DE STRĂBUNI II (continuare)

BARBARII  COMUNIŞTI  CONTINUAU SĂ-I  TERORIZEZE, SĂ  BAGE  FRICĂ  ÎN  CEI  NESUPUŞI

Norocul lui Mihai BOTA a fost că l-a ajutat şi susţinut bunul său prieten Toader Jalbă, care se afla printre conducătorii kolhozului şi n-a procedat precum alţi activişti comunişti din sat, nu i-a năpăstuit pe consăteni, ci i-a sprijinit şi protejat. Astfel, după ce s-a înscris „benevol” în kolhoz, i-au luat cele 17 hectare de pământ la stat, caii şi alte bunuri, adică, după ce a fost „deschiaburit”, iscoadele bolşevice încă mult timp nu l-au lăsat în pace pe Mihai BOTA din Boian, căci era considerat şi el „duşman al poporului”, alături de fratele său Ion şi vărul Gheorghe al lui Grigore Dârda, care au fost expropriaţi, arestaţi şi întemniţaţi.  Primul a fost judecat la 8 ani de detenţie, iar al doilea – la 10 ani de închisoare.

„Un proverb popular spune că prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte. Aşa e. Prietenul  nu i-a „săpat” groapa tatei, după cum făceau unii consăteni ticăloşi, trecuţi în serviciul sovieticilor, dar l-a salvat de închisoare, iar pe noi de deportare.  Însă bolşevicii l-au urmărit încă mult timp pe tata, doar era considerat „duşmanul lui Lenin” din cauză că fratele şi vărul său au fost judecaţi.

În 1947 a fost judecat la 10 ani de privare a libertăţii vărul şi cumnatul tatei, Gheorghe al lui Grigore Dârda, care, împreună cu soţia, aveau 18 fălci de pământ. Au rămas fără ajutor şi sprijin părintesc patru copii  – Guruţă, Mariţuca, Aurica şi Eleonora. Ultima avea doar 3 luni, când i-a fost arestat părintele. Li s-a luat pământul şi toate bunurile la stat, iar în casa lor au făcut fermă de păsări. Mătuşa şi cei patru copii se înghesuiau într-o cameră, iar în cealaltă, kolhozul creştea pui”.

Şi dacă majoritatea românilor întemniţaţi şi deportaţi, dispăruţi în ghearele calvarului bolşevic, şi-au găsit veşnicul repaus în neagră străinătate, departe de familie şi baştină, destinul a fost ceva mai blând cu Ionică Bota al lui Mihai şi Gheorghe al lui Grigore Dârda din s. Boian, raionul Noua Suliţă. După decesul călăului Stalin, în consecinţa hotărârii de graţiere din 1953, aceşti doi bravi şi neînfricaţi fii ai Boianului au fost eliberaţi. Însă barbarii comunişti continuau să-i terorizeze, să bage frică în cei nesupuşi şi în familiile lor prin diverse metode.

„Guruţă, fiul unchiului Gheorghe, era pe atunci un băieţandru de vreo 12 ani, însă foarte  neastâmpărat. A furat de la nişte huţani grăunţe, iar aceştia au hotărât să se răzbune pe el, ştiind că tatăl lui e considerat „duşman al puterii sovietice”. Au venit la ei şi le-au „lăsat” un „duh necurat” în casă, răspândind acest zvon prin tot satul, ca să bage groaza în ei, să-i înspăimânte. Iar „duhul necurat” izbea noaptea în acoperiş şi îşi făcea de cap, încât nu puteau oamenii dormi. S-a dus odată tata şi cu Toader Iordachioaie să vadă ce se întâmplă. Au dormit câteva seri la ei. Într-o noapte întunecoasă „duhul necurat” a început să lovească cu putere în tablă de se cutremura casa. Atunci tata a întrebat: „Unde eşti duhule necurat?” Iar el a lovit puternic în acoperiş cu un ciocan. Tata şi cu Toader s-au speriat şi ei şi au hotărât să stea de vorbă şi să-i roage pe huţani „să-şi ia” înapoi „duhul necurat”. Astfel, Toader Iordachioaie s-a dus la huţani, în munţi, rugându-i să ia ce-au lăsat la casa omului, fiindcă gospodarii nu au linişte şi „duhul” îi bagă pe copii în sperieţi. Aceştia i-au prevenit că dacă vor fi ascultători şi supuşi le vor îndeplini dorinţa.

Or, au băgat spaimă în ei cu acel „duh necurat”. Eu nu cred şi n-am crezut nicicând în aceasta. În omul fricos se vâră totul. Dracul, răul însă e în om. Astăzi, ca şi atunci, e mai mult rău, decât bine. „Duhul necurat” lucrează, nu doarme.

Mai târziu, activiştii sovietici din sat s-au apucat de capul lui Guruţă. Când fiul unchiului Gheorghe a împlinit 16 ani, vroiau să-l ia la FZO, la muncă silnică în minele din Donbas. Îl adăpostea tot tata, ascunzându-l de „striboci”. Guruţă dormea la noi pe cuptor. Slugoii stalinişti au venit de două ori să-l caute, ştiind că suntem rude sau poate cineva să ne fi  pârât, însă l-au căutat peste tot, dar în zadar, căci îl ascundeam sub pernele de pe cuptor şi dormeam, împreună cu sora Pachiţuca, cu capul pe el. Astfel a stat ascuns câteva luni... Apoi, la sfatul ajutorului miliţianului de sector, Capcec, pe care tata îl cunoştea încă de pe front, ambii fiind încorporaţi în armata română, părintele era sanitar, iar el –  sergent şi se înţelegeau foarte bine, ca fraţii de cruce, Guruţă a făcut nişte cursuri de şoferie şi s-a angajat ca tractorist în kolhoz, scăpând  de muncă silnică”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)