28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„AŞ VREA SĂ MĂ GĂSEASCĂ MOARTEA PE PICIOARE”

24 septembrie 2013 р. | Categorie: Bucovina

Tema suferinţelor consătenilor mei şi a deportării lor în nefastul an 1941 de către satrapii bolşevici a fost şi rămâne pentru mine o preocupare prioritară. Cercetările efectuate în arhive, mărturiile a mai multor persoane trecute prin iadul sovietic şi-au găsit reflecţie într-o serie de articole, mai ales în monografia „Tereblecea, un sat la margine de ţară”. Voi reaminti că din Tereblecea au fost ridicate 91 de familii, ce cuprindeau 245 de persoane, astfel satul nostru situându-se pe locul doi după comuna Mahala – cu 579 de suflete deportate. În pustiurile siberiene şi kazahe şi-au găsit moartea 178 de terebleceni, acasă întorcându-se doar 56, iar destinul a 11 copii, luaţi la orfelinate, a rămas necunoscut. Dintre cei care au avut fericirea să-şi revadă locurile natale astăzi mai sunt în viaţă şapte terebleceni – Serghei Bodnar (născut în 1923), Zaharie Zotic (1925), Silvia Epure a lui Constantin Humeniuc (1927), Ana Scripcaru a lui Ion Coneţchi (1928), Aurica a lui Gheorghe Nimigeanu (1930), Dumitru Palamariuc (1930) şi Leontina Şlemco a lui Toader Panciuc (1931). Ne rugăm la Bunul Dumnezeu să-i ţină şi mai departe în grija Sa, aşa cum i-a păzit în anii de prigoană satanică.

Serghei (Sârbu) Bodnar formează în Tereblecea, împreună cu Aurel Nimigean al lui Ilie şi Aurel Ţigară al lui Leonte, un trio de bărbaţi trecuţi de 90 de ani. Este şi cel mai în vârstă dintre supravieţuitorii deportaţilor din satul nostru, care s-au întors la vatră. Se trage din părinţii Dumitru şi Domnica Bodnar, care au adus pe lume nouă copii. Era o familie cu posibilităţi modeste, având pe lângă casa de locuit o şură şi un grajd. Toată averea li se compunea dintr-un hectar şi jumătate de pământ arabil, o văcuţă şi un cal. Pentru a-şi întreţine gloata, munceau pe la nemţii bogaţi din comună. Insist asupra acestor date pentru a infirma părerea că erau deportaţi în primul rând oamenii bogaţi sau gospodarii etichetaţi de noua orânduire drept chiaburi, culaci.

– Cauza deportării noastre, crede uncheşul Sârbu, deşi nu i-a spus-o nimeni, a fost că fraţii Ion şi Aurel, în 1941, erau în România – primul căsătorit la Siret, iar al doilea în armată (a căzut pe front). Tot în România se afla şi sora Natalia cu bărbatul ei. Au scăpat de deportare surorile Adriana, Saveta şi fratele Constantin, care nu trăiau cu părinţii, aveau gospodăriile lor.

Ne întrebăm care a fost vina părinţilor, fiicelor Minodora şi Maria, a fiului Sârbu că trăiau la o aruncătură de băţ de sârma ghimpată, pusă de cotropitorii sovietici?

Când l-am rugat pe unchiul Sârbu să-mi povestească despre nenorocirea din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, ochii i s-au umplut de lacrimi, în gât parcă i s-a pus un nod. Îi înţeleg emoţiile ce nu era în stare să le stăpânească.

– Aveam 18 ani, ţin bine minte totul. Ne-am culcat târziu, fără să bănuim ceva, când pe la miezul nopţii auzim gălăgie în curte, apoi bătăi cu pumnii şi cu picioarele în uşă. Tata a deschis şi în casă au dat buzna câţiva lucrători ai primăriei, miliţieni, doi şoferi. Ni s-a ordonat să luăm câteva lucruri şi să ieşim repede la căruţă. Nu ştiu ce au simţit în acel moment soldaţii, dar ne-au permis să luăm îmbrăcăminte, aşternut, pâine, făină, cartofi… Ei s-au dovedit a fi mai îngăduitori decât cozile de topor, haimanalele Constantin Panciuc, zis Costălău, ţiganul Ilie Bobul, slovacul Wach şi alţi lingăi ai dosurilor ruşilor, care scoteau oamenii din case numai cu ce aveau pe ei.

– Calvarul, continuă răscolitoarele evocări bătrânul, a început odată cu urcarea în vagoanele de vite, în care ne sufocam fără aer şi apă. Tot acolo era şi toaleta. Mâncarea luată de acasă s-a terminat repede. În gările mai mari ni se aducea nişte peşte sărat de la care muream de sete şi dureri de burtă. Aşa ne-au dus câteva săptămâni. Undeva pe la Harkov ne-au bombardat avioanele nemţeşti, căci începuse războiul.

– Şi unde s-a sfârşit chinul acestui drum?

– În raionul Novorossiisk, regiunea Aktiubinsk din Kazahstan. Am fost trimis la o fermă de vite. Ne-am adăpostit în nişte barăci, dar mulţi au fost nevoiţi să-şi sape bordeie pentru trai. Noi, bucovinenii, deprinşi cu frumuseţile naturii, cu ai noştri codri falnici, nu ne puteam deprinde cu pustiurile fără de margini, care se întindeau cât vezi cu ochii. Ce să vă spun? Nu doresc nimănui să cunoască cele îndurate de noi. Foamea, cele câteva grame de pâine primită pe cartelă, căldura de nesuferit în timp de vară şi geruri cumplite iarna… Vai şi amar de cei bătrâni, de bolnavi. Pe toţi ne mâncau păduchii. Timp de şapte ani n-am văzut un măr, o prună, o roşie sau un castravete. Doar o frăguţă mai puteai găsi printre buruienile de-o statură de om.

– Dar oamenii din partea locului, băştinaşii, cum trăiau?

– La fel de prost, căci acelaşi regim stalinist apăsa şi asupra lor. Ici-colea, câte unul avea o văcuţă, un căluţ…

– Printre români aţi întâlnit şi deportaţi de alte neamuri?

– Înaintea noastră, prin 1939, au fost aduşi polonezi din Ucraina Apuseană. Erau mai organizaţi, lucrau şi pământul. Ei ne-au ajutat s-o înmormântăm omeneşte pe mama, în 1944, după o zăcare îndelungată. Nu mult după aceea, în 1945, s-a stins din viaţă şi tata, care a zăcut bolnav de tifos. Părinţii mi-au rămas în pământ străin. Mureau oamenii noştri ca muştele, erau aruncaţi în gropi comune, iar iarna, pe geruri cumplite, când pământul îngheţa cremene, cadavrele „aşteptau” în stive până primăvara, devenind adesea hrană pentru haitele de lupi.

Îl întreb pe unchiul Sârbu despre drepturile celor deportaţi, cum se comportau cu ei localnicii…

– Despre ce drepturi poate fi vorba?! Mai marii, demnitarii, nu ne slăbeau din bandiţi, duşmani ai statului sovietic, trădători, fascişti. Ni se respecta doar dreptul de a munci ca robii, sleiţi de foame. Iar băştinaşii trăiau în înţelegere cu oamenii simpli, fără conflicte, căci nu aveam ce împărţi. Unii, de frică să nu fie persecutaţi pentru atitudine loială faţă de noi, ne ocoleau, ne ţineau la distanţă. La început nici nu eram socotiţi de cetăţeni sovietici. Apoi ni s-au înmânat nişte buletine, care, de fapt, nu ne ajutau la nimic. Nu aveam dreptul să plecăm nicăieri cu ele. Numai după sfârşitul războiului, când între Uniunea Sovietică şi România s-au stabilit relaţii, deportaţii români au primit paşapoarte cu drepturi depline, chiar de plecare acasă, la baştină. Dar şi atunci nu ne puteam folosi de drepturile declarate oficial. Ni se permitea să ne întoarcem la vetrele noastre numai dacă eram eliberaţi de la locul de muncă, ceea ce era aproape imposibil de obţinut. Pretutindeni era nevoie de braţe de muncă. Unica salvare era fuga, dar ne pândea miliţia prin gări, care-i controla riguros pe pasagerii ce plecau spre Vest.

Ca să scăpăm de urmărire, îşi aminteşte unchiul, am hotărât cu un consătean, Eugen (Ghenţu) Nica (mai târziu a trecut pe numele tatălui adoptiv Creţu) să plecăm la Alma-Ata, de unde să luăm trenul spre Moscova. La Aktiubinsk, pasagerii sosiţi din capitala Kazahstanului nu erau controlaţi, ci numai cei care vroiau să urce în tren. Ceva mai înainte reuşisem s-o trimit acasă pe sora Maria, cu nişte oameni din Iordăneşti, care au dus-o până la Tereblecea. Am ajuns cu chiu cu vai la Moscova, dar era cu neputinţă să facem rost de bilete la Kiev. Prioritate aveau militarii şi persoanele cu permis special. Aveam la mine o piele de viţel tăbăcită („box-lux”), pentru care o casieriţă ne-a dat bilete până la Adâncata, însă fără a fi indicat numărul vagonului. Abia după două zile am pornit spre Kiev. Am ajuns acasă mai mult deasupra pe vagoane decât înăuntru. Eram flămânzi şi negri de funingine, ca nişte hornari, dar totuşi ne bucuram că, după mai bine de şapte ani, vom păşi pe pământul natal. A avut norocul să se întoarcă acasă şi sora Minodora.

Reveniţi acasă, foştii deportaţi au dat de alte nevoi. Erau învinovăţiţi că au părăsit fără de învoirea autorităţilor locul de muncă, fiind arestaţi şi trimişi la aşa-numita restabilire a economiei naţionale, în Donbas, Karelia sau alte locuri îndepărtate.

– Ajuns la Tereblecea, am stat ascuns câteva zile, suspină bătrânul. Cineva m-a sfătuit să merg la comisariatul militar din raion şi să spun că n-am fost deportat, ci am lucrat undeva în Ucraina, unde mi s-au furat toate documentele. Ca să primesc altele, trebuia să prezint o adeverinţă de la primărie, care să confirme că sunt din Tereblecea. Dar, primarul Gheorghe Olar, deşi om de-al nostru, a refuzat să-mi elibereze adeverinţa cerută, spunând că nu mă ştie, că nu mă cunoaşte. Noroc că a intervenit secretara – o evreică cumsecade, care mi-a dat hârtiile necesare. În baza lor, am primit paşaport şi livret militar, care-mi dădeau dreptul să locuiesc în satul meu.

– Acasă ce aţi găsit?

– Doar cuibul părintesc, de care, în lipsa noastră, a avut grijă sora Saveta. Restul s-a dus pe apa sâmbetei.

Rămas sărac lipit pământului, tânărul Sârbu Bodnar nu s-a lăsat bătut de soartă. Necazul îndurat în anii de exil i-a dat parcă curaj. Deşi puţintel la trup, tânărul era plin de vigoare şi harnic ca albina. Şi-a refăcut căsuţa părintească, dorind să fie în rând cu lumea. Şi-a înfiripat o familie.

– M-am căsătorit cu o fată frumoasă şi harnică – Ana lui Ion Hapca. Nevasta mi-a născut două fete şi un fecioraş. Am căutat să-i creştem cu dragoste faţă de muncă şi stimă de oameni, să-şi câştige bucata de pâine cinstit, în sudoarea frunţii. Omul cunoaşte în viaţă şi bucurii, şi greutăţi, pe care trebuie să le înfrunte. Uneori credeam că sunt pierdut, dar întotdeauna în ajutor mi-a venit Bunul Dumnezeu. Mai întâi de toate m-a înzestrat cu o sănătate rar întâlnită, niciodată n-am fost bolnav, n-am umblat pe la doctori, n-am luat nici un fel de leacuri. După ce-am ieşit la pensie, am mai lucrat la ferma de vite. Munca şi credinţa în Cel de Sus m-au ajutat să ajung cu bine tocmai până la 90 de ani.

Acum doi ani, unchiul Sârbu s-a despărţit pentru totdeauna de scumpa sa soţie Ana, trecută la cele veşnice. Moartea haină i-a răpit fiinţa cea mai dragă, care i-a fost de sprijin la bine şi la greu. Acum, cu ochii în lacrimi, bărbatul nemângâiat, spune că viaţa i-a devenit mai tristă. Copiii, nepoţii şi strănepoţii ţin mult la el şi îi alină durerea după pierderea sufletului scump. Ei au grijă ca el să mănânce ceva bun, să trăiască în curăţenie. Nu-i lipseşte nimic, e bine îmbrăcat, are lemne de foc pentru două ierni înainte. Totuşi, mi-a mărturisit că îl macină urâtul şi singurătatea. Ziua mai trece cum trece, se ia cu cele zece găinuşe şi cu cel mai fidel prieten, căţeluşul Busic, cum l-au numit nepoţii. Iar nopţile i se par cât un veac, din care cauză simte înţepături la inimă.

La despărţire, uncheşul Sârbu mi-a spus că mulţi îl întreabă cum a trăit, ce-a făcut ca să ajungă până la 90 de ani. Acelaşi secret am vrut să aflu şi eu. „Numai unul Bunul Dumnezeu m-a ajutat să ajung, prin mari greutăţi, la adânci bătrâneţe. Domnul mi-a fost mereu alături. La drept vorbind, nici nu mă gândesc la vârstă, ca la haine grele, cum se cântă pe la noi. Am numai o singură dorinţă: când îmi va suna ceasul, aş vrea ca moartea să mă găsească pe picioare”.

Ion CREŢU