29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ÎN LOC DE ROMÂNIA - ÎN ÎNCHISORI ŞI SIBERII – Astăzi marcăm Ziua sfinţilor mucenici şi martiri ai închisorilor comuniste

14 mai 2020 р. | Categorie: Noutăţi

Ziua sfinţilor mucenici şi martiri ai închisorilor comuniste este marcată la 14 mai, în amintirea nopţii de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestaţi numeroşi tineri, intelectuali, români care s-au opus regimului comunist. Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, la 30 mai 2017, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai. Legea 127/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017.

Românii bucovineni, care nu şi-au trădat strămoşii din morminte, au fost nimiciţi, şterşi de pe  faţa acestui pământ, găsindu-şi sfârşitul în chinuri cristice în iadul stalinist. Or, şi-au jertfit tinereţea pentru idealul naţional, pentru că şi-au iubit cu adevărat ţara de obârşie şi graiul. Astăzi, când vremurile apasă din nou cu o putere distrugătoare peste fiinţa noastră naţională, iar unii boinceni se înstrăinează de grai şi neam, îi întreb: „Oare jertfele martirilor să fi fost zadarnice? Treziţi-vă din „somnul cel de moarte”, nu-i faceţi pe străbuni să lăcrimeze în morminte!

Aproape că n-a existat familie de români în nordul Bucovinei, care să nu suferit în consecinţa „eliberării” ţinutului de către  călăii sovietici, să nu avut de îndurat chinuri îngrozitoare, masacre, deportări, întemniţări. Aripa neagră a urgiei staliniste n-a cruţat nici familia lui Nicolae BOTA  din s. Boian-Hliniţa, raionul Noua Suliţă. Mulţi români de-aici şi-au jertfit atunci tinereţea şi chiar viaţa pentru libertate, pentru neam şi credinţă. Dar, spre regret, pe moşia cronicarului Ion Neculce, cântată în „Doina” lui M. Eminescu, se răresc rândurile celor cu adevărată iubire de Grai şi Ţară în suflet. Au mai rămas doar câţiva –printre care Doamna Limbii Române Eleonora Bizovi, Vasile Botă etc.  În 1940 şi în anii ce au urmat instaurării puterii sovietice , oamenii au înfruntat cu capul sus toate urgiile şi represiunile bolşevice, dar nu s-au dezis de grai, de neam.

Nu puţine urgii a avut de înfruntat şi familia lui Nicolae BOTA, doi unchi după tată au fost expropriaţi, judecaţi şi întemniţaţi de sovietici.

Mihai Botă, născut în 1905, a fost cel mai mic dintre cei patru fraţi. Nu era uşor de trăit nici în acele timpuri. De aceea oamenii, ca şi în prezent, luau calea străinătăţii pentru a agonisi bani şi a-şi înjgheba o gospodărie. Astfel fratele mai mare, Ionică Bota al lui Toader, a fost nevoit să plece la Canada la lucru. S-a dus când era un băieţandru de 16 ani şi s-a întors la baştină după 16 ani. deci, la vârsta de 32 de ani a venit bogat, cu bani mulţi, şi-a cumpărat 16 fălci de pământ şi s-a căsătorit cu Zamfira, construindu-şi şi o casă frumoasă şi mare pe vremea aceea la Hliniţa. Când au venit ruşii şi apoi s-a înfiinţat kolhozul pentru românul nostru înstărit au năvălit timpuri grele. Au fost „deschiaburiţi”, cum se spunea, adică li s-au luat la stat toate bunurile, muncite în sudoare, la fel şi pământul. Şi fiindcă oamenii se împotriveau, sperând că se vor întoarce iarăşi românii, erau deportaţi, împuşcaţi şi întemniţaţi. Ionică, fiindcă n-a dorit să dea la stat pământul şi să se înscrie în kolhoz, în 1947 a fost judecat şi privat de libertate pe un termen de 8 ani, iar „pedeapsa” şi-a ispăşit-o într-o închisoare din regiunea Lviv. 

În timp ce Ionică era după gratii, familia sa –mama Zamfira, soţia Pachiţa cu  fiica Marioara, care avea doar doi anişori, soţul ei Mihai şi cumnata Silvia au fost scoşi din casă şi au fost nevoiţi să locuiască un timp în casele părăsite şi deteriorate ale unor ţigani, căci în gospodăria lor a fost deschisă cantora kolhozului. Le-a fost foarte greu.

Fiindcă nu dorea benevol să dea pământul la stat şi să se înscrie în kolhoz, tata lui Nicolae Botă, Mihai, a fost bătut nu o singură dată de activiştii comunişti şi înspăimântat cu deportarea şi închisoarea. Norocul lui Mihai BOTA a fost că l-a ajutat şi susţinut bunul său prieten Toader Jalbă, care se afla printre conducătorii kolhozului şi n-a procedat precum alţi activişti comunişti din sat, nu i-a năpăstuit pe consăteni, ci i-a sprijinit şi protejat. Astfel, după ce s-a înscris „benevol” în kolhoz, i-au luat cele 17 hectare de pământ la stat, caii şi alte bunuri, adică, după ce a fost „deschiaburit”, iscoadele bolşevice încă mult timp nu l-au lăsat în pace, căci era considerat şi el „duşman al poporului”, alături de fratele său Ion şi vărul Gheorghe al lui Grigore Dârda, care au fost expropriaţi, arestaţi şi întemniţaţi.  Primul a fost judecat la 8 ani de detenţie, iar al doilea – la 10 ani de închisoare.

În 1947 a fost judecat la 10 ani de privare a libertăţii vărul şi cumnatul său, Gheorghe al lui Grigore Dârda, care, împreună cu soţia, aveau 18 fălci de pământ. Au rămas fără ajutor şi sprijin părintesc patru copii  – Guruţă, Mariţuca, Aurica şi Eleonora. Ultima avea doar 3 luni, când i-a fost arestat părintele. Li s-a luat pământul şi toate bunurile la stat, iar în casa lor au făcut fermă de păsări. Femeia şi cei patru copii se înghesuiau într-o cameră, iar în cealaltă, kolhozul creştea pui.

Şi dacă majoritatea românilor întemniţaţi şi deportaţi, dispăruţi în ghearele calvarului bolşevic, şi-au găsit veşnicul repaus în neagră străinătate, departe de familie şi baştină, destinul a fost ceva mai blând cu Ionică Bota al lui Mihai şi Gheorghe al lui Grigore Dârda din s. Boian, raionul Noua Suliţă. După decesul călăului Stalin, în consecinţa hotărârii de graţiere din 1953, aceşti doi neînfricaţi fii ai Boianului au fost eliberaţi. Însă barbarii comunişti continuau să-i terorizeze, să bage frică în cei nesupuşi şi în familiile lor prin diverse metode.

Nicolae BOTĂ avea patru anişori. În 1944, nemţilor şi polonezilor li s-a permis să plece în Germania şi Polonia, iar românilor nu li s-a dat voie să se unească cu fraţii lor de după sârma ghimpată, instalată de „eliberatori”. Ruşii bolşevici i-au expropriat, luându-le şi două iepe foarte frumoase, cu doi mânji, apoi şi cele 10 fălci de pământ. Fiindcă părintele-i se afla pe front în armata română, au trăit zile negre, cu frica în sân să nu fie ridicaţi şi deportaţi şi din „fericirea” adusă de „binefăcătorii” din răsărit familia Botă a gustat din plin.

Când Mihai Botă s-a întors de la război era nevoit să umble fugar, ca să nu fie deportat sau întemniţat, fiindcă îşi făcuse datoria ca sanitar într-un tren militar în armata română. Norocuţul lui a fost că atunci primar al Boianului era Gheorghe Bichean, un om bun, care i-a spus tatei să meargă la Slobozia şi să lucreze ca felcer.

Şi dacă cu familia Botă soarta a fost ceva mai blândă, vitregită a fost pentru Costache Toma, căsătorit cu sora cea mai mare  a soţiei lui Mihai, care pe timpul României a fost primar pe 7 sate. În 1940, când ţinutul bucovinean a fost ocupat de sovietici, activiştii stalinişti locali l-au prins într-o noapte, când venea cu căruţa cu snopi de la câmp, l-au bătut ţol, încât mult timp a scuipat sânge. A mai trăit câteva luni, apoi şi-a dat sufletul.

Flăcările mistuitorului calvar stalinist a pârjolit şi familia  soţiei lui Nicolae BOTA, Felicia, bunelul căreia, Ambrozie Vartolomeu din Toporăuţi, împreună cu cei patru copii, căci unul a  fost împuşcat de sovietici la frontieră, în 1940, a fost deportat în nordul Rusiei, regiunea Tiumen, unde au îndurat foame, ger şi sărăcie. A scăpat de neagră străinătate doar mama Feliciei, care era atunci căsătorită cu Adam-Vasile Chelba.

Dumitru al lui Toader Bota, fratele mijlociu al lui Mihai, a fost „vânat” de către ruşi şi dus la muncă silnică în lagărul de pe ţărmurile lacului Onega. Acasă i-au rămas cinci copii – Traian, Nicanor, Vasile, Florea, Niculuţă, iar mezinul avea doar un anişor. Când s-a întors la baştină, după un an de muncă, foame şi nevoi, de-abia mai putea face câţiva paşi, fiind sleit de puteri. Pielea îi spânzura pe oase, căci foamea ce-a îndurat-o acolo, în neagra urgie a străinătăţii, unde au fost duşi de călăii stalinişti cei mai de frunte şi mai patrioţi români, le-a măcinat nu doar carnea, ci şi oasele, sănătatea. Chinurile, munca şi sărăcia, pe care le-au îndurat în lagărul stalinist, nu le-a putut uita nicicând. A trăit cu această durere sfâşietoare în suflet până a închis pe veci ochii. Povestea că de foame oamenii păşteau iarbă, mâncau pământ, baligă de cal şi de vite.

După ce li s-a luat totul la stat, fiind distruşi fizic şi moral în închisori şi gulaguri staliniste, boincenii au trăit cu speranţa că va veni, în sfârşit, o zi, când se vor întoarce românii, eliberându-i de insuportabilul jug bolşevic, că vor trăi fericiţi în Ţara lor.

Felicia NICHITA-TOMA