La Cernăuţi, de hramul municipiului, mai bântuie imaginarul românesc. S-a tăinuit, de 611 ani, ca un mit in inimile noastre, a celor ce mai gândim şi vorbim româneşte, ne mai amintim de Domnitorul Alexandru cel Bun, ctitorul oraşului, în Hrisovul căruia, la 8 octombrie 1408, se aminteşte pentru prima dată Cernăuţiul, de Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu şi alte personalităţi de vârf ale Neamului care au iubit oraşul de pe Prut.
Octombrie la Cernăuţi, celebru oraş vitregit de istorie, tragic prin destin, aflat sub cizma mai multor imperii, cu un zbuciumat şi impresionant trecut românesc, poartă pecetea tristeţii şi nostalgiei. Nu e doar melancolia toamnei, regretul după vara tinereţii. Nici că a sosit toamna în viaţa noastră cu frunze ruginii, cu vise tinereşti rupte de vânt, căzând îngălbenite de vreme la pământ. De Ziua Cernăuţiului ne plouă în suflete. Ne doare prezentul, mai avem oare viitor?
Octombrie la Cernăuţi îşi cerne uitarea. De hramul oraşului aproape nimic nu aminteşte de evidenta urmă românească la Cernăuţi, doar în Catedrala Neamului mai bat clopotele sesizării, dar sunt auzite de câte un român mai puţin. Poveştile românilor din Cernăuţi au un conţinut tragic, tot mai mult fiind scrise într-o altă limbă decât cea maternă.
În Octombrie, de la Alexandru cel Bun încoace, românii rămân tot mai puţini.
Felicia NICHITA-TOMA