29 iunie 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SĂRBĂTOAREA SFINTEI MARII MARI NE AMINTEŞTE DE UNIREA ÎNFĂPTUITĂ DE EMINESCU LA PUTNA

15 august 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Oriunde ne-am afla astăzi cei care avem o unică Patrie-mamă, România, (mai ales noi, românii legaţi cu trup şi suflet de Bucovina,) indiferent după care calendar bisericesc ne cinstim sfintele sărbători, în această zi de 15 august, închinându-ne la icoana Precistei Fecioare, suntem cu gândul la Putna. În România există multe mănăstiri care poartă hramul Adormirii Maicii Domnului, pe noi, însă, istoria, trecutul la care ţinem şi de care ne ţinem, ne leagă de Putna, cea mai de seamă ctitorie voievodală unde Ştefan cel Mare odihneşte acoperit de glorie şi dragostea poporului. Fecioara Maria, Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului şi-au dovedit de-a lungul secolelor puterea ocrotitoare asupra Mănăstirii şi creştinilor ce-i aduc prinosul de credinţă.

Hramul Mănăstirii Putna readuce în actualitate şi un eveniment marcant mai ales pentru românii sortiţi să trăiască sub stăpâniri străine. Au trecut 148 de ani de atunci, dar se pare că a fost mai ieri acea zi de 15 august 1871, înveşnicită în destinul poporului de studenţimea română din Viena, unită în jurul lui Eminescu şi prietenilor Poetului întru râvna de a cinsti memoria lui Ştefan cel Mare prin unirea conaţionalilor de pretutindeni. Să aducem câteva repere istorice: împlinirea în 1870 a patru secole de la ctitorirea Mănăstirii Putna, hramul necropolei domneşti, serbat în fiecare an de ziua Sfintei Marii, trebuia să ia amploarea unei mari manifestări naţionale. Însă izbucnirea războiului franco-prusac, greutățile financiare cauzate de falimentul băncii unde s-au depus banii pentru serbare, dar şi măsurile de intimidare din partea autorităților austro-ungare au determinat amânarea pentru anul următor a evenimentului ce simboliza dorul de unitate culturală a tuturor românilor. Motivând amânarea, Mihai Eminescu scria într-un articol publicat în Convorbiri Literare, în toamna anului 1870, că serbarea a fost „…pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit”.

Urmărind pas cu pas desfăşurarea evenimentelor, putem spune că întâlnirea românilor la Putna nu s-ar fi realizat dacă Eminescu n-ar fi stăruit ca serbarea să aibă loc cu orice preţ. Deşi era o fire lirică, visătoare, când era vorba de priorităţile neamului românesc, visătorul romantic găsea în sine puteri şi calităţi nebănuite de organizator. Numai datorită avântului său inepuizabil, încrederii că viaţa naţională a românilor nu este dusă de valuri, anul 1871 a rămas înscris în istoria glorioaselor tradiţii româneşti.

De obicei, în ziua de 15 august, mă transpun cu gândul şi imaginaţia în atmosfera serbării de la Putna, ajutată de amintirile lui Ioan Slavici, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Eminescu, implicaţi activ la organizarea evenimentului din 1871. Regăsesc atât de viu în mărturiile lui Slavici năzuinţele, durerile, deznădejdile noastre! Ziditoarea lucrare pentru unitatea spirituală a românilor, concepută cu 148 de ani în urmă de Poetul nostru naţional, încă n-a ajuns la un final victorios, ba chiar se află mai departe decât la momentul serbării de la Putna. Actuală rămâne şi chemarea lansată în ajunul serbării: „Naţiunea română voieşte cultură şi cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut şi la Someş, omogenă în sânul Carpaţilor cărunţi şi pe malurile Dunării bătrâne”.

Deşi eroii evenimentului erau conştienţi că scopul propus nu este o cauză de moment şi nu poate fi atins printr-o singură festivitate, speranţele lor erau la o îndeplinire mai apropiată. De fapt, cu toate că era foarte tânăr la acel moment, la vârsta de 21 de ani, Eminescu înţelegea cât de mult se deosebesc românii unii de alţii în felul de a gândi, a simţi şi chiar a vorbi, dar mai ales „cât de greu e a-i face să lucreze împreună”. Dar în pofida disensiunilor şi „deosebirilor”, în ciuda faptului că reşedinţa Domnitorului Mare şi Sfânt se afla în ghearele pajurii habsburgice, organizatorii au reuşit chiar sub supravegherea vigilentă a autorităţilor de ocupaţie, să-i adune şi să-i unească în simţiri pe confraţii din toate provinciile româneşti, inclusiv din cele aflate (ca şi astăzi) în afara hotarelor fireşti ale Ţării. Ei au întregit pământul României în urna cu ţărână din toate provinciile româneşti, pe care au depus-o la mormântul Domnitorului. Fiori de durere pentru nordul nostru înstrăinat m-au cuprins când am văzut prima dată această urnă de argint în Muzeul Mănăstirii Putna. Visul de acum 148 de ani al junilor români din anturajul genialului Poet s-a realizat, numai că nu şi pentru noi. Am rămas mai înstrăinaţi decât erau strămoşii noştri la 1871, care, oricum, trăiau într-o Bucovină întreagă şi nu trebuiau să treacă vama ca să închine la mormântul lui Ştefan cel Mare. De-acum nici măcar nu avem iluzii în privinţa viitorului, nu mai avem temei, asemenea tinerilor români de la 1871, să credem că „viaţa noastră naţională merge înainte”. Ca şi înaintaşii noştri ne închinăm la simboluri străine.

Eforturile, nopţile nedormite, rigoarea tinerilor care au muncit la pregătirea festivităţii s-au întruchipat într-o privelişte mirifică. În fapt de seară, 5 mii de candele aprinse pe coamele dealurilor luminau visul de unitate al românilor. După un an de zbucium, Eminescu şi prietenii săi s-au bucurat din plin de tabloul măreţ, creat de ei înşişi. Se ştie că în toiul petrecerii, Ciprian Porumbescu a preluat dirijarea tarafului lui Grigore Vindireu, fericit la culme că a cântat Daciei întregi „marşul lui Mihai Viteazul”.

Seara s-a întrunit mult doritul congres al tineretului, la care numaidecât a fost invitat şi comisarul, care i-a sfătuit pe participanţi să păstreze ordinea, din partea sa lăsându-i să discute „în toată libertatea”. După o noapte albă petrecută de membrii comitetului în Clopotniţa Mănăstirii, studenţii vienezi aveau un scop bine determinat – restabilirea unităţii în viaţa culturală a poporului român. Unii (cei din teritoriul de atunci al României) susţineau că unitatea culturală nu se va putea realiza decât după ce va fi făcută unitatea politică. Delegaţii sosiţi din Ţară n-au vrut să înţeleagă cumpătarea bucovinenilor şi transilvănenilor. Atunci, marea bucurie prilejuită de măreţia sărbătorii, a fost umbrită de amar şi Eminescu, retras într-un colţ, după ce a ascultat discuţiile pompoase, şi-a adunat prietenii, consolându-i cu înţeleptele-i vorbe: „Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează... Mergem înainte, îi lăsăm să discute, facem ce ştim şi lumea vine după noi”.

Profetice i-au fost cuvintele. Degrabă va fi un secol şi jumătate de când păşim pe urmele eroilor serbării de la Putna, pe când ultrapatrioţii care i-au învinuit de „trădare”, de „colaboraţionism cu autorităţile de ocupaţie” n-au lăsat fapte demne de amintire în istorie. Atunci, însă, durerea lui Eminescu a fost nealinată.

Dacă veţi avea parte de fericitul moment să ajungeţi la Putna, după închinarea la mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi la bustul lui Mihai Eminescu, să vă îndreptaţi cu pietate privirile la Clopotniţa de la intrare, unde Eminescu a petrecut cea mai zbuciumată noapte din preajma congresului. Retragerea Poetului în clopotniţă şi braţele de fân aşternute pe jos ne trimit la parabola biblică a naşterii lui Hristos, acel loc asemuindu-se cu staulul sfânt din Betleem, unde Fecioara Maria l-a născut pe Hristos.

Maria TOACĂ