29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

HRAMUL SFÂNTULUI VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE A PRINS RĂDĂCINI ÎN CREDINŢA ROMÂNILOR DIN BUDA

17 iulie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Şi de veţi vedea că vine

Vreun duşman nesăbuit,

Să strigaţi atunci la mine,

Voi sări şi din mormânt!

La Buda, precum şi în întreaga comună Mahala de care ţine acest sat, se cântă des „Când a fost să moară Ştefan”... Se cântă cu mult suflet şi evlavie mai ales după ce la Buda, în străvechea aşezare românească de pe moşia ştefaniană, a fost înălţată o frumoasă Biserică, învrednicită să poarte hramul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Acest imn de jale îngânat de popor, de clopotele sfintelor ctitorii voievodale, de tot ce era viu şi fremăta pe întinsurile Moldovei pe ultimul drum al Domnitorului prin Ţara sa măreaţă, vibrează în inimile românilor de aici, venind din moşi-strămoşi cu amintirea unor timpuri de glorii pentru neamul românesc.

Uniţi în jurul preotului Dumitru Miţiţei, zidindu-şi sfântul locaş, de-o frumuseţe vrednică de puterea credinţei lor, din a lor agoniseală, cu munca proprie şi ajutorul creştinilor din jur, sătenii au dorit să-i dea şi un nume drag, luându-l de protector pe apărătorul creştinătăţii Ştefan cel Mare. Nu m-am aprofundat în amănunte, dar ştiu că n-a fost simplu, n-a fost uşor ca noua biserică să fie sfinţită cu numele unui sfânt român, însă acolo unde există credinţă dublată de voinţă şi Dumnezeu îşi aşterne mila. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în 1995, la trei ani după ce sinodul Bisericii Ortodoxe Române a proclamat canonizarea dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare – cu zi de prăznuire la 2 iulie. În anul 2000, românii din Buda au intrat într-un nou mileniu şi în noul locaş de închinare, sfinţit cu numele purtătorului de biruinţe care a cârmuit Ţara Moldovei 47 de ani, apărând pământul sfânt cu platoşa dreptei credinţe în post negru şi rugăciunii, cu fapte ale dragostei creştine întru dăinuirea poporului său. Pentru această istorică sărbătoare budenii au ales ziua de 15 iulie, conform stilului bisericesc iulian, înscriind-o cu înfloritoare evlavie în calendarul inimii.

De-atunci la Buda a slobozit rădăcini tradiţia sărbătoririi hramului la 15 iulie, ziua prăznuirii Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Prima dată am văzut cum prinde viaţă bucuria sărbătorii exact cu zece ani în urmă, în 2009. Atunci, după slujba de cinstire a patronului, pe imaşul de lângă biserică s-a încins o faimoasă petrecere cu muzicanţi vestiţi din Calafindeşti. Nu pot uita apariţia pitorească a lui Sain Mândrescu, tocmai când hora era în toi – mândru ca un flăcău, în cămaşă de pânză brodată, pălărie verde cu pană de păun, prinsă la o oglinduţă, cizme lustruite de se reflecta albastrul cerului în ele. Probabil, în memoria oamenilor locului fiecare hram lasă ceva de neuitat. Mie mi s-a întipărit cel de-acum un deceniu pentru că de atunci nici n-am mai fost la sărbătorile din acest sat. Acum, am întâlnit-o la biserică numai pe soţia bărbatului care semăna voia bună printre consăteni, dansând la petrecerile satului cu „fete mari” de seama sa şi neveste tinerele. Am recunoscut-o deodată, Mărioara Mândrescu rămânând neatinsă de povară anilor. Un suspin greu i-a fost răspunsul când am adus vorba de badea Sain: „La 1 iunie s-au împlinit trei ani de când am rămas fără a doua mea jumătate. L-am pus în sicriu aşa cum i-a fost drag să umble din tinereţe până la bătrâneţe – în costum naţional, cu frumoasa sa pălărie... Se duc oamenii care mai ţin minte rânduiala vieţii şi petrecerile de demult. Sain tare se temea că odată cu plecarea celor care mai ţin minte cum am trăit noi în tinereţe se vor rupe ultimele fire ce ne leagă de strămoşi...”.

Plecând de lângă draga lui nevastă, bărbatul a avut grijă să n-o lase singură, menind gospodăria nepotului pe care tot Sain Mândrescu îl cheamă. Alături se afla scriitoarea din Suceava Doina Cernica (sosise împreună cu doctorul în istorie Alis Niculică şi invitatele de onoare de la Mănăstirea Voroneţ – stareţa Gabriela Platon şi proinstareţa Irina Pântescu). „Ce frumos vorbiţi româneşte! Pesemne aţi lucrat ca profesoară”, a exclamat admirativ Doina. „Da de unde... Am muncit toată viaţa pe lanurile colhozului. Dacă suntem români, cum altfel să vorbim?!”, s-a mirat la rândul ei Mărioara Mândrescu.

Nu se rup nici firele ce-i ţin pe cei tineri de moşi şi strămoşi, ele, firele, fiind tari mai cu seamă în legătura cu biserica şi credinţa. La liturghia închinată Sfântului Ştefan cel Mare, într-o zi de luni, care de fapt era lucrătoare, am întâlnit multe mame cu pruncuţi în braţe, tinere perechi cu copilaşi de mână. Bunăoară, înainte de a le face o poză unei tinere mame şi fetiţei sale, am fost rugată să aştept puţin că vine şi soţul ei cu fiu. Era cuplul Diana şi Dumitru Comarniţchi, cu cei doi copii – Ana şi Dumitru. Înainte de începerea serviciului divin preotul Dumitru Miţiţei îşi întâmpina enoriaşii în faţa bisericii cu binecuvântare. În timpul slujbei am observat că enoriaşii, de la mic la mare, cântă în unison cu coriştii, dirijaţi de preoteasa Emilia, care se ţinea în umbra modestiei. Însă virtuţile coriştilor, precum şi evlavia enoriaşilor au prilejuit admiraţia măicuţelor de la Voroneţ, stareţa Gabriela răspunzându-le cu vocea-i angelică.

Desigur, freamătul divinităţii se simţea mai profund ca altădată datorită evenimentului festiv, liturghia fiind închinată spiritului jertfelnic al apărătorului credinţei ortodoxe şi patriei străbune, ctitorului de lăcaşe sfinte, evocat cu înaltă pietate în predica părintelui Vasile, fiul preotului Ion Bivolaru, care slujesc la Colincăuţi. Tânărul preot, cu rădăcini în acest sat de martiri, a amintit de datoria de a ne purta Crucea aşa cum şi-a purtat-o Ştefan cel Mare, iar pentru Domnitor Crucea a fost apărarea Moldovei şi credinţei, ceea ce pentru noi înseamnă şi apărarea limbii române. „Pământul ne primeşte pe toţi, dar cerul alege”, sunt cuvintele pe care s-a axat propovăduirea preotului, amintindu-le consătenilor că în aceste timpuri poate mai mult ca oricând sufletele noastre au nevoie de a-l pomeni pe cucernicul sfânt Ştefan cel Mare, căruia îi aducem închinare dragostea noastră de neam.

Meditând asupra acestor cuvinte parcă simţeam fericirea celor cu inima curată şi fără de păcate, aidoma pruncilor ce-şi luau senin împărtăşania de la părintele Ion. Vrednic de pomenire a fost şi duhovnicul lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, protector şi primul stareţ al Mănăstirii Voroneţ, una din cele mai valoroase ctitorii ale voievodului. Semnificativ că pomenirea la Buda a Marelui Domnitor la 515 ani de la moarte s-a „întâlnit” cu sfântul ce-şi are hramul la Biserica Mănăstirii Voroneţ, maica Irina vorbindu-le enoriaşilor de smerenia Voivodului, atunci când a bătut la uşa sihastrului şi a aşteptat până Daniil a săvârşit rugăciunea. Măicuţele au lăsat bisericii lui Ştefan cel Mare un semnificativ dar – o icoană ce-l înfăţişează cu viteazul Domnitor în faţa sfântului ascet: Voievodul i se închină cu smerenie, coborând de pe cal. Cărţi şi o poezie de la maica Irina, prima stareţă a Mănăstirii Voroneţ revigorate de un sfert de veac, cele trei volume tricolore ale Enciclopediei Bucovinei de la Alis Niculică au îmbogăţit averea sufletească a enoriaşilor. „Cinste mare ne-aţi făcut”, le-a mulţumit părintele Dumitru, îndeosebi pentru cărţi, adresându-se către profesoara de istorie, dna Ana Gostiuc să înceapă împreună scrierea istoriei acestei biserici, care-i uneşte pe români în rugăciuni şi cântări de preaslăvire a Sfântului ce-şi doarme somnul la Putna, dar ne apără şi din mormânt.

Maria TOACĂ