AU FOST ŞI EI PE LISTA NEAGRĂ...

AU  FOST  ŞI  EI  PE  LISTA  NEAGRĂ...

„MULŢI  S-AU  DUS  ÎN  PĂMÂNT  CU  DORUL  DE  FRATE  ÎN  INIMĂ”

Nicolae ROGOVEI, ca şi majoritatea familiilor din ţinut, a avut de suferit mult în consecinţa „eliberării” pământului străbun de către iscoadele staliniste. Ocupanţii străini le-au împărţit arme „stribocilor”, care urmau să păstreze ordinea publică şi să ocrotească liniştea oamenilor, însă aceştia, sub pretextul apărării lor,  prădau şi omorau.

„Stribocii”, adică românii noştri locali, care îmbrăcase haine de lup, dându-se în slujba bolşevicilor ce ne cotropiră Ţara, după ce au primit de la aceştia arme, dintr-o parte se prefăceau că ne păzesc, iar pe de altă parte – jefuiau şi omorau, încât sătenii, bieţii, numai aveau nici somn, nici odihnă. Într-o seară de iarnă geroasă veneam de la Ionică al lui Halucă de la priveghi şi aud la Leonte al lui Petrea un răcnet nemaipomenit de răsuna cătunul. M-am strecurat neobservat ca săgeata şi am văzut cum „stribocii” i-au furat bătrânului putina cu brânză. Lui Chihuţă de pe Caliceanca i-au şterpelit  slăninile din pod, de la afumat. Moşneagul a reuşit să-l muşte pe un  activist bolşevic de mână, făcându-i un semn, dar nu aveai cui te plânge, căci nu-i lua nimeni apărarea bietului român, considerat „duşman al poporului”. S-a ajuns până într-atâta, încât oamenii se temeau unul de altul, neavând încredere nici în rude. Iar la nevoie, nu avea cine să le dea o mână de ajutor.

Sătenii nu închideau un ochi nopţile, păzindu-şi de „striboci” bunurile agonisite în munci istovitoare. Aveau să vină să-l prade şi pe tata, pe Nicuţă al lui Simion, pe Gheorghe al lui Vasile, însă ei nu dormeau aproape deloc, fiind mereu cu ochii pe poartă şi uşă. Într-o noapte,  cu fratele Dumitru dormeam pe cuptor, când în casă au dat buzna, cu slănini legate pe spate, Ionică Ungurean, Gheorghe Mahalache, Iluţă Ceucă, Pricoche al lui Dumitru Costan, iar Gheorghe al Auricăi l-a întrebat pe tata: „Unchiule, nu vrei slănină?”. „Nu, nu, duceţi-vă, nu-mi trebuie slăninile voastre”, le-a răspuns tata.   Paulina Paulencu avea în România trei feciori poliţişti, de aceea „stribocii”  îşi băteau joc de ea. 

Am copii şi nepoţi, dar mă rog Bunului Dumnezeu să-i ferească de acele greutăţi, prin care am trecut. Aveam doar 12 ani, când mergeam cu fratele Mitruţă cu căruţa cu lemne de vânzare la Cernăuţi. În bazar ne-a prins poliţia şi ne-a arestat. Când ne-a văzut la postul de jandarmi, fratele mamei, unchiul Scridon, care lucra la poliţie, ne-a întrebat: „Ce faceţi aici?”. „Ne-a adus un jandarm, cu căruţa, încărcată cu lemne”, i-am răspuns plângând. Atunci el a găsit persoana care ne-a arestat şi i-a spus subalternului său: „Du-i de unde i-ai  luat”. Şi jandarmul ne-a dus în pleaţ şi ne-a lăsat să vindem lemnele. Iar când armata română a primit ordin să părăsească Bucovina, unchiul Scridon a rugat-o pe mama să mă lase să-l însoţesc, să plec cu el în România, ca să trăiesc omeneşte, mai bine, însă mama n-a dorit să se despartă de mine nici în ruptul capului. Astfel am rămas acasă.

Era război. Avioanele sovietice bombardau, iar bolşevicii îi împuşcau fără milă şi judecată pe oameni. Îmi amintesc că tata a fost luat în armata bolşevicilor şi dus la comandamentul militar din Hliboca (Adâncata). M-am urcat pe gard şi răcneam în gura mare: „Tată, tătucă, unde mergi, de ce ne laşi?!”.  A treia zi însă s-a întors înapoi, bucuros că ruşii s-au retras şi a scăpat de ei, spunându-ne:”Se întorc românii!”. În aceeaşi noapte, când, împreună cu Toader, fratele tatei, ne întorceam târziu din sat, lângă calea ferată am întâlnit o patrulă, care ne-a spus că trupele române mâine vor sosi la Voloca. Îmi părea să zbor ca să ajung mai repede acasă, s-o fericesc pe mama cu îmbucurătoarea veste, pe care o aştepta mai tot satul. Însă bucuria noastră n-a fost de lungă durată, căci a pus gheara pe noi din nou Satana de la Răsărit. Mulţi, printre care şi părinţii mei, s-au dus în pământ cu dorul de Frate şi Libertate în inimă”.  

Felicia NICHITA-TOMA