28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AU FOST ŞI EI PE LISTA NEAGRĂ...

9 august 2013 р. | Categorie: Social

RĂCNETELE  VOLOCENILOR  DIN  CENTRUL  SATULUI  SE AUZEU TOCMAI  DIN  BUDA

Printre cei 500 de voloceni care au fost incluşi de primarul de atunci pe lista neagră a deportărilor a fost şi familia lui Nicolae ROGOVEI din s. Voloca, raionul Hliboca, Adâncata. Când iscoadele staliniste au trunchiat Bucovina de la Ţara-mamă, Nicolae era încă un copil mic, avea doar 10 anişori. Era, după cum mi-a mărturisit, ca mai toţi băieţii, un „drăcuşor neastâmpărat”, căci, cu toate că era încă crud la minte, ochii lui ageri şi picioruşele desculţe şi repejoare pătrundeau şi prin întunericul adus de bolşevici, când oameni nevinovaţi erau împuşcaţi fără pic de milă. Iar „stribocii”,  cei mai săraci, leneşi şi derbedei săteni care trecură în slujba necuratului, venit de la Răsărit, devenind cei mai fideli activişti ai bolşevicilor, cei care urmau să păzească liniştea oamenilor şi să păstreze ordinea, primind de la statul sovietic arme, omorau locuitorii, îi ţineau în permanentă frică şi-i prădau de bunuri.

„Stribocii” umblau noaptea la furat, iar oamenii îşi păzeau averea, neavând linişte şi somn. De aici, din Buda, auzeam cum răcneau şi se văicărau oamenii tocmai din centrul satului. Peste  tot – urlete şi împuşcături. Mama, Viorica Aboinciţei, împreună cu tatăl Procopie, mă certau mereu şi mă rugau să stau acasă, să nu mă împuşte bolşevicii şi pe mine, însă eu când auzeam împuşcături şi vaiete, alergam să văd ce s-a întâmplat, pe cine au mai omorât călăii stalinişti, pe cine au mai prădat.

Odată „uceaskovyi” , adică miliţianul de sector, dormea la noi pe laviţă, iar eu cu fratele Dumitru – pe cuptor. Deodată răsună împuşcături. Ies afară şi aud cum împuşcă la Marin al Iloaiei, iar baba se văieta de răsuna satul să nu le ia văcuţa, iar „stribocii” – Ilie Rogovei, Toader Struţ, Iluţă Ceucă, Gheorghe al lui Ţalucă, Toader Storoj, Gheorghe Zaharciuc, Gheorghe Mintencu, Mitruţă al Trandafirei, Pricoche al lui Dumitru Costan, Nistru Hriziliuc –  duceau animalul de funie. „Uceaskovyi” nici nu s-a clintit, a rămas să doarmă în continuare, iar mama şi tata strigau în gura mare, mă rugau să nu mă duc, dar eu eram drăcuşor mititel şi neastâmpărat şi m-am strecurat, ascuns de întunericul nopţii,  am văzut cum, sub pădure,  la Nistru Bleşcoaie, „stribocii” au împuşcat vaca, apoi au tăiat-o, au copt carnea şi au mâncat-o. În caz că gospodarii li se împotriveau, erau împuşcaţi pe loc şi ţinuţi în mare frică.

Pe Bălteanca,  Paulina Paulencu, au snopit-o în bătăi ca să afle unde a ascuns banii, căci ştiau de la vecinul ei, Nistru Hriziliuc, c-a vândut o vacă. Au lovit-o peste cap cu picioare de porc afumate până aceasta n-a rezistat şi le-a spus că i-a pus în pernă, sub cap.  I-au furat banii, lăsând-o mai mult moartă, decât vie”.

„MI-I  DOR  DE  BUDA,  BĂDI!”

Eram încă foarte mici ca să prindem firul şi durerea ce tăinuiesc sensul acestor cuvinte, când tata, Ion, Dumnezeu să-l odihnească în pace că-i la buna dreptate, ne probozea cu această frază nu prea înţeleasă de o minte de copil, când făceam careva mofturi, dorind astfel să înţelegem că trebuie să avem demnitate şi să suportăm toate capriciile sorţii. Or, acest strigăt de disperare, cu gust amărui, a ajuns să devină în satul de baştină, Hruşăuţii Volocii,  cuvinte înaripate, căci mai toţi părinţii îşi educau astfel odraslele. Apropo de adevăr, doar acum, peste zeci de ani, când am ajuns şi eu în toamna înţelepciunii, am aflat adevărul şi amarul acestor cuvinte. Mai bine zis, l-am cunoscut pe autorul lor, Nicolae ROGOVEI sau Niculuţă al lui HOPA din cătunul Buda-Borodaci, cum îl ştie tot satul, care, înainte de-a pronunţa şi scrie aceste profunde cuvinte, a trecut prin infernul iadului bolşevic, la o vârstă încă foarte fragedă a fost dus în neagră străinătate, despărţit de cei dragi, de scumpa-i glie, graţie consăteanului Ion Siminiuc, un român cu suflet mare, care m-a îndrumat să-l vizitez, însoţindu-mă. Şi dacă atunci, în copilărie, când se vorbea doar în şoaptă de oribilele crime ale „eliberatorilor” ori nu se vorbea deloc, fiindcă această temă era tabu,  fraza stârnea zâmbete, acum am aflat tăinuite în ea atâta durere, dor, lacrimi şi tristeţe, pe care le-a suportat un fiu, răpit de la glia străbună.

Şi-apoi dacă Pronia cerească i-a salvat pe bunelul şi pe tatăl lui Nicolae ROGOVEI din ghearele Siberiei de gheaţă,  activiştii bolşevici nereuşind să-i rupă din sânul familiei, fiindcă ţinutul bucovinean, pe un timp foarte scurt, a fost eliberat din nou de armata română, vitregiile sorţii le-a împărtăşit însă fiul Nicolae, care, după răpirea definitivă şi instaurarea puterii sovietice în nordul Bucovinei, a fost „vânat” în 1947, şi dus la FZO, la muncă silnică la o mină din Donbas. Era pe atunci un băieţandru de doar 17 ani.

„Veneam de la fete din sat şi, lângă Ştefan al Casandrei, m-a prins şi m-a bătut ţol primarul Constantin Duhaniuc, originar din Valea Cosminului, care n-a trebuit să moară de moarte bună, ci tot împuşcat şi spânzurat, să se chinuiască astfel măcar zece ani, apoi să-şi dea duhul Diavolului pentru crimele săvârşite fără milă şi judecată de acest înrăit slugoi stalinist. Iar a doua zi a venit miliţianul de sector (uceascovyi) şi m-a dus la Donbas, la muncă, la o mină de cărbune  din localitatea Alekseev-Orlovka, raionul Katikovsk, regiunea Stalinsk, unde am muncit aproape 3 ani de zile. Plângeam mai tot timpul, căci îmi era foarte dor de cei de-acasă, de prietena Viorica Guraliuc, cu care apoi m-am căsătorit, de frumosul şi pitorescul nostru cătun –  Buda. Îi scriam,  plângând, unei rude în scrisoare. „Aşa mi-i de dor de Buda, Bădi!”. Văzând cum tânjesc după ai mei şi ţinând la mine fiindcă eram harnic şi munceam, brigadierul m-a sfătuit că aş putea merge să-i văd în caz că sunt chemat de o telegramă. Atunci i-am scris tatei o scrisoare şi l-am rugat să-mi trimită o telegramă cum că mama e grav bolnavă. Şi cum numai am primit-o, am obţinut permisiunea să plec, după aproape trei ani, în concediu, la părinţi. Însă înapoi aşa şi nu m-am întors, pentru aceasta fiind apoi judecat şi întemniţat la închisoarea din Cernăuţi. Dar a dat Domnul că am scăpat şi de acolo”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)