În zbateri de speranţă şi tristeţi prinde contur pe cerul înlăcrimat al Centenarului finalul anului. Aşa-l vede cu ochii poeziei sale, în anii de vârf ai creaţiei, unul dintre cei mai mari poeţi patrioţi pe care îi are în prezent România, Mihăiţă Macoveanu, iremediabil îndrăgostit de Patria sa.Or, în noua sa plachetă de versuri „ROMÂNIA VA FI O ŢARĂ MARE”, dedicată „eroilor Patriei, fără de care nu ar fi putut exista România Mare, visul de aur al românului ar fi rămas neîmplinit”, vibrează o ardere a poetului întru Lumina Învierii Neamului, bardul dând suflet şi sclipire unui vânt de Deşteptare: „Ridică-te țară-n picioare! /Fii mândră între popoare! /Trăiască România Mare!...”.
Impresionează patriotismul desăvârşit pe care poetul îl trăieşte cu fiecare fibră a inimii sale iubitoare de Ţară, în ochii sufletului căruia România, frumoasa, dar suferinda Ţara noastră de sorginte, Ţara de glorie a străbunilor noştri, „România va fi o ţară mare”- „Aceasta îmi este menirea pe care o recunosc!”, afirmă autorul.
Lansată în România în cadrul evenimentelor dedicate Centenarului Marii Uniri, într-un program select prezentat de Poetul și Cântăreața, Mihăiţă Macoveanu şi Madalina Mantu – „două inimi românești, doi artişti admirabili, doi patrioţi adevăraţi”, placheta de versuri patriotice „ROMÂNIA VA FI O ŢARĂ MARE” a văzut lumina tiparului în 2018, la Bucureşti, sub cupola Armatei României, la Societatea Scriitorilor Militari.
„Oamenii sunt păsări cu
aripile crescute înăuntru”, spunea Nichita Stănescu. Cu patriotismul
desăvârşit, pe care-l trăieşte cu sufletul,
poetul e acea pasăre măiastră care prin versurile-i patriotice cântă
atât de frumos, bate cu ciocu-i de aur la inimile noastre, aminteşte de moştenirea testamentară a Marelui
Eminescu „SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM” şi încurajează: „Când uiţi de ce trăieşti calcă
desculţi pe iarbă”. Or, poezia lui Mihăiţă Macoveanu este „lacrima ochiului”,
plânsul ochiului ce veghează înariparea visului neîmplinit.
I-am simţit emoţiile, zbaterile inimii şi prin sincerităţile-i
mărturisitoare: „Am luptat mult cu mine însumi, dar am ştiut că pot scrie mai bine, că pot scrie pe măsura celor alături de care
mi-am petrecut nopţile şi zilele: Dromihete, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare,
Brâncoveanu, Avram Iancu, Iancu Jianu, Ecaterina Teodoroiu, Alexandru Ioan
Cuza, etc. E o plachetă de versuri închinată CENTENARULUI MARII UNIRI, TUTUROR
ROMÂNILOR ÎN VECHILE HOTARE!”.
Răscolitoare, cu sclipiri istorice din care străbate iubirea de Ţară, jertfa pentru continuitatea neamului, apelul la Unire, sunt poeziile patriotice ce cuprind placheta amintită – „Actul Unirii”, „Legenda Regelui Dromihete”, „La Curtea Domnească”, „ La casa Tudorii”, „În temniţă, la Yali”, „Balada Iancului”, „Ardeal”, „Pentru patrie”. „La ordinul Domniei Voastre”, „Sus drapelul”, „O țară am”, „România”. Prin această plachetă bardul ne oferă încă o sărbătoare a sufletului românesc în Anul Centenarului Marii Uniri, o şansă de a vedea visul de aur al tuturor românilor înaripat: „Vor veni zile mai bune și senine, un dram de iubire de tară ne lipsește și o mână de patrioți. Ăsta e cuvântul meu, asta-i pohta ce-o voi eu!...România are nevoie de ai săi, iar timpul umilinței și al dezbinării s-a isprăvit. Nu mai îndurați nedreptatea și strigați-vă durerea, apărați-vă drepturile - obținute prin sacrificii și sânge. Fiecare dintre noi este responsabil să ridice steagul patriotismului și să se închine la mormântul eroilor…nici praful nu se va alege de cei vinovați de trădare. România prin patrioți trăiește!”. „Patriotul este tulpina unui brad, cu rădăcini hrănite în inima ţării, prin plămânul căruia trăieşte şi respiră naţia”, aceasta-i menirea, crezul lui Mihăiţă Macoveanu. Prin bătaia inimii sale româneşti din rime poetul are curajul să spună lucrurilor pe nume, chemându-ne la Unire, să ne cinstim predecesorii şi să uimim lumea întreagă cu mândria şi nobleţea sângelui ce încă mai palpită prin venele noastre, să nu uităm că suntem pui de daci, că suntem ROMÂNI.
Felicia NICHITA-TOMA
Actul Unirii
Constituită și deschisă declar această adunare,
La care, astăzi, e prezentă întreaga Românie Mare.
Dorinței voastre se supune această întrunire
Și România vă salută din suflet, cu iubire!
Urmași de domni și voievozi, și descendenți de oaste,
La Alba Iulia-n cetate, la Sfatul Ţării noastre,
Veniți aproape, dragi români, cu inimă și steaguri,
În cinstea dacilor străbuni, a voastrelor meleaguri!
Române, vrerea, visul tău, eterna libertate
Te vor călăuzi mereu la luptele armate.
Se răscolește brav pământ de mii de ani încoace,
În pieptul vostru, sângerând, unirea a se face.
Rănile voastre n-au trecut, v-a fost și soarta cruntă,
V-a fost și patimă și scut această glie sfântă.
Strămoșii voștri s-au luptat cu hoardele străine,
Sunt mărturii ce stau dovadă a veacurilor pline.
În vitregie v-au prădat, voiau să cucerească,
Dar focul arde neîncetat în vatra strămoșească.
Sub sabie și sub urgii de fi-vom iarăși puși,
Îndreptățiți atunci vom fi ai patriei supuși.
Urmași de domni și voievozi, și descendenți de oaste,
Prezenți aici cu mic, cu mare, la Sfatul Ţării noastre:
Constituită și închisă declar această adunare
La care s-a votat UNIREA în vechile hotare.
Ridică-te țară-n picioare!
Fii mândră între popoare!
Trăiască România Mare!
Trăiască România Mare!
Sus drapelul
După scrâşnete-n durere,
După ploaia de săgeţi,
Într-un suflet, cu putere,
Sus drapelul, bravi băieţi!
Sus privirea! Înainte!
Toată România cântă.
Mândri sta-vom în morminte,
Nu mai fie ţara frântă.
Oaste, cinste şi onoare,
Braţele duşmanu-l sfarme.
Cât e codrul ăst’ de mare,
Nici o inimă nu doarme.
Pentru sfânta noastră glie,
Pentru fraţii noştri care
Au căzut la datorie
Şi niciunu-n veci nu moare.
Au păzit această ţară
Voievozi ca nişte munţi,
Au slujit şi n-au să piară
Eroii necunoscuţi.
Tot în glorie străbună
Să-i purtăm la inimi noi.
Sus cu naţia română!
Slavă marilor eroi!
Mândri sta-vom în morminte,
După ploaia de săgeți.
Sus drapelul și la luptă!
Sus drapelul, bravi băieți!
La Curtea Domnească
Când va fi să ardă cerul şi pământul la mijloc,
Să roşească-n vatră fierul, săbii ascuţite-n cioc.
Clopotul din turn să-l strige, somnul a i-l tulbura:
Nu dormi, mărite Doamne, Ştefane, Măria Ta!
Nu dormi, căci somnul vostru ne va duce la pieire,
Iar la domnul vin moldavii, că e ţara-n cotropire!
Te înalţă din cetate cu toţi sfinţii din icoane,
Că Alah trimite-ncoace mii de steaguri otomane.
Munţii, iată-i!, se ridică de aici până la stele
Şi îmbracă haina morţii şi a patimilor grele.
La domnie sunt răzeşii şi vitejii ţării sunt,
Sub a zeghelor dogoare, rănile şi le ascund!
Otomanul şi le scoate – iataganele turbate,
Ştefane, Măria Ta, te înalţă din cetate!
Nu dormi, mărite Doamne, că spahii dimpreună
Pe tot cerul vor întinde falnic a lor semilună!
[...]
La Podul Înalt, de trei zile-i dus…
Ştefan al Moldovei pre mulţi a răpus.
Ca un vultur luptă…luptă grea se ţine…
Şi aşteaptă oastea, care nu mai vine.
În temniţă, la Yali
Duhul Domnului coboară în temniţă, la Yali,
Ca o pasăre ușoară… dusă-i cea din urmă zi.
În văzduhul din pustie, păsări ascuţite-n cioc
Le auzi cum bat în lemnul crucilor din loc în loc.
Fruntea lui de gânduri plină și-o ridică peste lume,
Către cerul cu rubine Brâncoveanu se închină.
Se închină la Fecioară să-i dezlege pe-ai săi fii,
Floarea vieții cea trupească mâine se va săvârși.
Sub un baldachin din frunze, stă sultanul supărat.
De pe tronul lui de aur, porunceşte încruntat
– Să le ia lumina zilei, să despice-n două cerul.
Iar călăul, fără milă, iute își ascute fierul.
Rătăcind prin grele patimi, e Matei, mezinul fiu...
El cuvântă printre lacrimi: –Nu mai vreau creștin să fiu!
Brâncoveanu către dânsul: – Ba, să mori, Matei, creştin!
Că Iisus te-așteaptă-n ceruri, nu e urmă de suspin.
Sfinți cu aripe din soare, pe icoane ridicați,
Fericiți printre cei veșnici și de Domnul mângâiați,
Au trăit spre adormire, au apus ca să răsară
Și iertaţi au fost de toate, dinspre Dumnezeu şi ţară.
Îngerii din cer coboară… Moartea fie-vă uşoară
Ca o blândă dimineaţă Din trecuta voastră viaţă!
Pentru patrie
Numai graiul și durerea
Ne înfăptuiră vrerea,
Când cetatea i s-a dat
Unui singur domn de stat.
Domn cu trudă și cu stare,
Primenit de sărbătoare,
Cu a dacilor tărie,
Pentru-a nației mândrie.
Principe, ridică-ți trupul
Adormit în pribegie!
Cu silința ta dezleagă
Aste lanțuri de robie.
Suntem unul de când veacuri…
Rana noastră n-are leacuri.
Pentru Cuza, domnul sfânt,
Arme suntem și veșmânt.
Principe, vino-ți în fire
Din al patriei amor,
Dintr-a noastră seminție
Mistuită de-al tău dor.
Națiunea e română,
Mihai Vodă suntem noi!
Și-om veni și ți-om aduce
Și Unirea înapoi!
România
– Azi, copile drag,
Să îmi spui tu mie,
Despre România
Ştii vreo poezie?
– Despre România
Am avut un vis…
Ştiu o poezie
Care nu s-a scris.
– Ai vorbit din suflet.
Unde te-ai născut?
– Ştiu de la bunicii
Care m-au crescut:
Într-o ţară mare,
Cu surori şi fraţi,
Şi câmpii bogate,
Şi Munţii Carpaţi.
Cu păduri străbune,
Cu bătrâni copaci,
Le-am primit în grijă
De la geto-daci.
– Ei te-au învăţat
Despre ţara ta?
– Ei mi-au povestit,
Însă mama mea
Îmi citea, adesea,
Dintr-o carte mare
Despre neamul nostru
Făr’ asemănare.
– Cine suntem noi?
– Dinaintea lumii,
Decebal şi dacii
S-au numit românii.
Şi, de-atunci încoace,
Pace n-am aflat.
Sub Mihai Viteazul
Ne-am reîntrupat.
– Cine-a fost Mihai?
– Domnu-al nostru care
Ne-a unit pe toţi
Sub acelaşi soare.
– Cine ne mai ştie?
– Muntele şi marea,
Şi ne ştie codrul,
Pâinea şi cu sarea.
– Ce te face mândru?
– Sunt un bun român:
Ştefan de la Putna,
Mircea cel Bătrân.
– Ce te mai frământă?
– Porumbescu… cântă!
Cântă cu vioara
Să trezească ţara.
– Ce e tricolorul,
Ei te-au învăţat?
– Mi-au spus că e dorul
Şi eu am oftat.
Roşu este sânge
– Jertfă şi veşmânt
– Ce a curs din veacuri
Pe acest pământ.
Galbenul e aur,
Grâul pe câmpii,
Unde vă jucaţi
Când eraţi copii.
Şi albastru este
Cerul de pe steag,
Unde mândrul soare
Răsare cu drag.
– Mai e, astăzi, dulce
Limba românească?
– Ca un cântec viu
Este limba noastră.
Domnul Eminescu,
Lui să-i mulţumim
Că ne este dragă
Limba ce-o vorbim
Mihăiţă MACOVEANU