28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MÂNDRU ROMÂN DIN BUCOVINA, MAI HARNIC DECÂT ALBINA...

17 decembrie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

Mă bucur că-l am de vecin pe Gheorghe Puiu, şi nu numai pentru prilejul de a mă saluta cu cineva în limba română, aici, în inima Cernăuţiului. Întâlnirile fugitive, schimbul a câtorva vorbe cu acest om mereu grăbit, căruia atât de bine i se potriveşte versul eminescian „Veşnic tânăr şi ferice”, mă încarcă cu energie pozitivă pentru toată ziua. Nu e ferit nici el de supărări, însă nu şi le arată pe faţă, înfruntându-le cu zâmbetul, cu cântecul, cu hărnicia-i proverbială. N-o să greşim dacă, în loc de consacrata expresie „harnic ca albina”, vom spune „harnic ca Gheorghe sau Gică Puiu”. Or, nu întâmplător s-a lipit atât de strâns de el cântecul „Sunt români din Bucovina/ Şi sunt harnic ca albina...”, incrustat măiestrit pe portativul destinului.

Câtă miere a adunat Gheorghe Puiu în ştiubeiele anilor, încununaţi în valorosul jubileu de 75 de ani? Unde-şi adânceşte rădăcinile primul pom din florile căruia a cules nectarul pentru îndulcirea încercărilor aşternute în cale? Pentru a-mi răspunde la aceste întrebări a trebuit să înceapă de departe, să-şi depene întreaga-i viaţă de până acum.

Cu bunici „canadieni”

„Ştiu că sunt din Bucovina de mic, de când păşteam vacile cu copii de seama mea. Cei din Poieni-regat ne porecleau „corduneni”, pentru că eram din Poeni-Bucovina, de la cordon. Iar noi le răspundeam cu „regăţeni”. Noi, cei din imperiul austriac, ne deosebeam la port şi la vorbă. Îmi plăcea să ascult poveştile moşnegilor despre viaţa lor sub austrieci, mai ales despre anii de cătănie. Îmi povesteau că în armata kaizerului erau luaţi numai flăcăi frumoşi, voinici, cu înălţimea de la un metru 80 centimetri în sus”, începu dl Gheorghe să-şi dovedească obârşia bucovineană, glumind pe seama sa că, aşa cum e mic de statură, n-ar fi avut nici o şansă să slujească la austrieci.

De fapt, în îndepărtatul 1775, graniţa între românii din Poieni a tăiat neamul în două, fiind trasată la fel de nedrept ca şi la năvălirea ocupanţilor de la Răsărit în 1940. Fraţi şi surori dintr-un sat în care majoritatea locuitorilor poartă numele de familie Puiu („Ce cloşcă a trecut pe la noi de-a lăsat în urmă atâţia pui?!”, se miră Gheorghe) au fost despărţiţi pentru un secol şi jumătate, trăind cu credinţa că au aceeaşi mamă, care odată şi odată îşi va strânge toţi puii sub protectoarele-i aripi.

Dar până la acel fericit moment fiecare se zbătea să-şi asigure supravieţuirea. La o vârstă fragedă, doi tineri Ignat din Poieni-Bucovina şi Eufrosina Pilat din Stăneşti s-au aventurat să traverseze Atlanticul, ancorând în preriile Canadei. S-au întâlnit, s-au cunoscut, s-au plăcut acolo, pe pământ străin, la mii de kilometri de baştină. Acasă s-au întors cu trei copilaşi, printre care mezina Domnica de un an şi jumătate. Acea Domnică peste ani avea să-i dea viaţă îndrăgitului nostru cântăreţ Gheorghe Puiu.

Cu un tată iubitor de romanţe

De la tatăl său, Gheorghe a moştenit darul cântecului şi sufletul bun, vesel, deschis către toată lumea. Păstra şi el în arhiva inimii o poveste dramatică de viaţă. Părinţii s-au străduit să-l ţină la un liceu. După absolvire a deţinut funcţii de conducere la serviciul drumurilor centrale în Suceava şi Sibiu. Ocupaţia sovietică l-a grăbit să se întoarcă la familie, năzuind să treacă cu toţii în România. Dar s-a temut să rişte cu viaţa celor apropiaţi, graniţa era deja închisă, câţiva consăteni fusese împuşcaţi la frontieră. Nevoit să-şi reia viaţa în supuşenie, pentru care nu era pregătit, îşi îneca amarul în romanţe (marea sa pasiune), uneori şi în păhărel. Gheorghe spune că i-a moştenit vocea şi dragostea de cântec. Încurajându-i aptitudinile muzicale, capul familiei nu s-a împotrivit când fiul l-a rugat să-i cumpere cel mai ieftin instrument muzical, măcar o armonică. Drept că i-a pus condiţia: să-şi câştige singur banii necesari. Unde avea să-i câştige un copil firav, din clasa a opta? În ajutor i-a venit bunicul Ignat. Văzându-l că umblă abătut, l-a luat să îmblătească secară pe la vecini. În sfârşit, a strâns bănuţii şi s-a dus cu tata la Cernăuţi să caute armonică.

Fericit că şi-a împlinit visul, Gheorghe a pătruns repede în „secretele” instrumentului. Degrabă începu să cânte la seratele dansante ce se organizau la şcoala din Tereblecea, dar şi satele vecine jucau sub armonica sa. Strângând copeică lângă copeică, a adunat bănuţi pentru un acordeon, înveselindu-şi consătenii pe la toate petrecerile. Singur a învăţat să cânte la trompetă şi vioară, însă nu-l ţinea cureaua să câştige şi pentru aceste instrumente dragi.

Fiind cel mai talentat din cei trei copii ai lui Ion Puiu, cele mai mari jertfe în defavoarea carierei i-au revenit lui Gheorghe. De fapt, Dumnezeu l-a binecuvântat cu atâtea nobile calităţi artistice şi omeneşti, încât şi după renunţarea la o scenă mare i-a rămas din plin pentru a ajunge cunoscut, aplaudat, iubit în Bucovina, nu numai de români, ci şi de ucraineni, care îl solicită şi-l primesc cu mare dragoste.

Anturaj de poveste, în Chişinău, la „Doina”,

Urcuşul lui Gică Puiu spre adevărata-i viaţă de artist a început în armată. Nu învăţase până atunci nici o zi la şcoala de muzică, în schimb avea voce de la Dumnezeu şi experienţa scenei. Până a fi chemat sub drapel, a lucrat câte un an ca şef de club la Stăneşti şi în satul natal. Nimerind într-o unitate de 1.500 de soldaţi, românaşul din Poieni a fost observat de la bun început. Câştigând într-un concurs cu o melodie moldovenească, a fost inclus în ansamblul unităţii, format din tineri de diferite naţionalităţi. Apoi a susţinut concursul pentru Ansamblul militar de cântece şi dansuri al districtului Transcarpatic, cu care, timp de trei ani cât i-a durat cătănia, a cutreierat întinsurile imperiului sovietic. Mama i-a trimis de acasă costumul popular. De obicei, Gică era lăsat la finalul spectacolelor. Gătit în haine româneşti, el încheia programul cu romantica nostalgie a „Horii codrului” sau cu vesela „Foaie verde şi-o sipică...”. Deoarece evolua în faţa unui public care nu-i înţelegea cuvintele, cânta melodii vesele, săltăreţe, în timp ce sufletu-i tânjea după doine şi balade, dornic să readucă în faţa spectatorilor răscolitorul dor românesc. În capitala Moldovei s-a dus, ca purtat de aripi, direct după demobilizarea din armată, îmbrăcat în haine ostăşeşti. Era convins că Chişinăul o să-l primească, după ce a popularizat cântecele moldoveneşti prin toată uniunea. Nici mai mult, nici mai puţin – a ales să bată la poarta Capelei corale academice „Doina”.

Nimerise într-un anturaj de poveste. În jurul său roiau nume de mare rezonanţă în întreaga republică, renumite şi mai departe – din Moldova până la Vladivostok. Când venea la părinţi, la Poieni, sătenii se minunau că Gică al lor care frământă glodul pe uliţe înfundate, munceşte în câmp, cară lemne din pădure, acolo, la Chişinău se învârte printre mari artişti, stă la masă cu Sulac. Îl priveau neîncrezători când le povestea despre viaţa de la cămin, unde prăjeşte cartofi la aceeaşi plită de gătit cu Zinaida Julea, Angela Păduraru, Nicolae Glib, Valentina Cojocaru... La reuniunile lor prieteneşti, pe atunci tânărul Tudor Chiriac îi acompania la acordeon. În viaţa sa de artist a avut parte de bune şi de rele, dar a însuşit principala regulă: în faţa publicului trebuie să apari vesel, frumos, să zâmbeşti chiar dacă sufletul îţi plânge. Odată, în timp ce trenul îl ducea, cu numai câţiva colegi din Ansamblul Bucovinean al lui Andrei Kușnirenko, în turneu la Lugansk, în drum l-a ajuns vestea că i-a murit bunicul Ignat. Despre acel moment îşi aminteşte şi azi cu frângere de inimă: „Moartea lui m-a lovit dureros, tătuca mi-a fost mai mult decât un tată. Dar eram puţini artişti şi nu mi s-a permis să mă întorc acasă, am ieşit pe scenă şi am cântat – melodii vesele, de petrecere, că aşa era repertoriul meu în faţa unui public ce nu înţelege dorurile şi tristeţile neamului românesc”.

Cântă ca greieraşul, dar nu umblă după împrumut la furnică

Dacă avea posibilităţi materiale, putea ajunge şi medic, vocaţia moştenind-o de la mamă-sa care îi lecuia pe săteni cu ierburi, adică se ocupa cu fitoterapia, cum se numeşte astăzi. În turneele cu Ansamblul Bucovinean şi alte colective, lui Gheorghe îi revenea şi datoria de „medic”, purta cu sine trusa cu medicamente, alunga migrenele colegilor cu masaje şi secrete numai de el ştiute. Cutreierând satele din Moldova a deprins arta vinurilor, conducându-se de sfatul unui moş bătrân din Străşeni: „Ca să faci un vin bun nu trebuie să adaugi zahăr ori apă, numai roua de pe struguri poate să rămână”. Vinul său ecologic a ajuns şi în Italia, la un restaurant unde lucrează fiica sa. Angela l-a lăudat că e mai bun decât al italienilor.

Nu şi-a temperat hărnicia nici după plecarea soţiei „la câştig” în Italia. Pe unde a lucrat s-a ales cu o avere de prieteni, a lăsat amintiri frumoase în urma sa. La întreprinderea de producţie a Societăţii nevăzătorilor din Cernăuţi, unde a muncit o perioadă ca lăcătuş, l-a cunoscut pe dirijorul Vasile Vindereu. S-a încadrat şi el în acel cor al oamenilor ce văd lumea cu simţul auzului. Gică Puiu spune că Vasile Vindereu l-a adus mai apoi în corul „Dragoş Vodă”, însă chiar dacă nu se întâmpla să se întâlnească, oricum talentul, dragostea de neam aveau să-l implanteze în colectivul celor cu inimă română de la „Dragoş Vodă”, vocea şi experienţa sa corală fiind la preţul aurului pentru dirijorii ce s-au perindat pe parcursul a două decenii. Este invitat, peţit cu insistenţă şi de alte colective corale. De multe ori a încercat să abandoneze ansamblul „Djerelo” ce ţine de Liceul Pedagogic. Şi de fiecare dată îi vine greu să spună un categoric „Nu!”. N-a fost în stare să refuze rugăminţii de a evolua ca solist în spectacolul pentru confirmarea titlului de colectiv popular. Aşa-i este firea să ajute, să nu supere pe nimeni. Trecând vesel prin viaţă, îşi vede rostul în a le aduce oamenilor bucurie. Nu regretă că n-are titlul de artist al poporului sau măcar cel de emerit. Distincţiile sale îi sunt bunăstarea copiilor, a nepoţilor, celor şase strănepoţi şi puişorilor care vor mai veni pe lume, perpetuându-i neamul, hărnicia, bunătatea...

Maria TOACĂ