„LAUDA” ANTIROMÂNEASCĂ?

Citind pe site-ul publicaţiei „Ceas” articolul „Rumunizaţia nastupae” („Românizarea e în ofensivă”), anunţat rezumativ de „manifeste” lipite pe toţi stâlpii din centrul oraşului încă înainte de a ajunge ziarul la abonaţii săi sau de a fi postat pe pagina electronică, primul lucru ce mi-a trecut prin cap a fost fraza „Câinii latră, caravana trece”. Dar mi-a dat Dumnezeu şi inimă, nu numai cap, şi ea, inima, mă doare ori de câte ori aud ostilităţi fie chiar şi din categoria celor mai stupide la adresa conaţionalilor. Şi cred că nici câinii nu merită să fie jigniţi, atribuindu-le prostia omenească. Aici mă scarpină limba să repet cuvintele filozofului german Schopenhauer care cu cât cunoştea mai bine oamenii, cu atât îşi iubea mai mult câinele, iar poetul nostru Grigore Vieru se întreba într-o poezie „De ce-ai dat, Doamne, grai la om,/ Iar nu la floare şi la pom?”.  

N-am putut trece cu privirea nepăsătoare acest provocător articol şi pentru că, mult-puţin, sunt la curent cu pasiunile ce clocotesc în ultimul timp la Ropcea. Aveam impresia că apele s-au limpezit şi oamenii de acolo s-au liniştit. Probabil aşa şi a fost până mai ieri, această intrare în parametrii normalului nefiindu-le pe plac celor care caută mereu să toarne benzină în foc şi să aţâţe spiritele. Iar „chestiunea românească” este cea mai la îndemână şi fără nici un risc de a fi traşi la răspundere pentru instigatori. N-au trecut nici trei luni de când am anunţat despre adunarea satului Ropcea, la care s-a cerut ca pe ordinea de zi să fie înaintată şi chestiunea privind acordarea limbii române a statutului de limbă regională în teritoriul respectiv. Atunci, în săptămâna luminată a Paştelui, odată cu bucuria Învierii, sătenii s-au bucurat şi de mica lor victorie, toţi votând pentru statutul limbii române. Luările de poziţie ale lui Nicolae Ursulean, Dumitru Fedorcea şi altora care au optat pentru limba română au fost susţinute cu aplauze fierbinţi. Deputaţii locali au primit din partea sătenilor însărcinarea să îndeplinească voinţa lor, lucru firesc pentru un sat românesc, dar nu „românizat”, cum se indică în articolul mai sus amintit.

Am mai scris şi cu alte ocazii că e o absurditate să se vorbească despre „românizare” pe teritoriile româneşti din moşi-strămoşi. Poate de la 40 încoace, odată cu năvălirea ruşilor a început „românizarea” localităţilor din nordul Bucovinei?! Dacă măsluitorilor de istorie nu le place acest adevăr e altă mâncare de peşte. Nu le-a plăcut nici austriecilor, nici „eliberatorilor” de la răsărit, care au adus străini cu duiumul pe aceste meleaguri, ca să înăbuşe elementul românesc, să reducă cota românilor, să ne slăbească numeric, implantându-ne sentimentul de inferioritate în faţa celor mulţi şi nesătui. Faptul că părinţii de la Ropcea îşi apără dreptul legitim al copiilor de a învăţa în limba maternă este prezentat de autorul denaturării realităţii drept protest contra studierii limbii de stat. El susţine că, „totuşi, la Rocea sunt oameni cărora nu le este indiferentă soarta copiilor lor, pe care o leagă de Ucraina”, că vreo câteva familii şi-au exprimat dorinţa ca din prima clasă copiii lor să înveţe limba ucraineană. Adică, celorlalte familii, care vor ca micuţii să-şi înceapă şcoala în limba maternă, sunt absolut indiferente faţă de destinul urmaşilor lor, nu le pasă de viitorul copiilor? Aici ar mai trebui să precizăm că nu numai la Ropcea şi alte localităţi unde au fost deschise clase ucrainene, dar în toate şcolile cu predarea în limba română elevii studiază din clasa întâi limba ucraineană. Nimeni nu se pronunţă contra studierii limbii de stat, şi nici a faptului că orele de limba şi literatura ucraineană le depăşesc cu mult pe cele de limba şi literatura română. Dimpotrivă, părinţii doresc ca odraslele lor să fie instruite de profesori de ucraineană competenţi, de înaltă probitate profesională şi morală. Orice inspector şcolar poate confirma că în şcolile care au asemenea profesori de ucraineană succesele sunt evidente, elevii ocupă locuri de frunte la olimpiade, susţin fără dificultăţii admiterea la instituţii superioare de învăţământ. Am fost prezentă în ultimii ani în multe şcoli cu limba română de predare, la careul festiv de la 1 septembrie. De regulă, solemnitatea primului sunet aproape pretutindeni se desfăşoară în limba de stat, iar puştii ce urmează să păşească pentru prima dată pragul şcolii recită, cum curge apa la vale, lungi poezii în limba ucraineană. Desigur, aş fi mai bucuroasă să-i aud declamând versuri în limba mamei, nici părinţii nu-s încântaţi că sunt întâmpinaţi cu „Laskavo prosymo!” în loc de „Bine aţi venit”. Dar românii noştri nu uită în ce ţară trăiesc şi, fiind oameni blânzi şi bine educaţi, nu se „obrăznicesc” să insiste (aşa cum fac maghiarii ucraineni, nu numai cei din România) asupra respectării dreptului constituţional la funcţionarea limbii materne.

Mai că eram să mor de râs (şi de plâns), când am citit în articolul respectiv despre „ofensiva românismului” la Ropcea. Ce grijă mare manifestă autorul faţă de viitorul românaşilor! Fiind instruiţi numai în limba ucraineană, ei vor putea să-şi facă studiile la Kyiv, Odesa, Harkiv, Doneţk etc. Poate ar trebui să se deschidă şi clase cu predarea în limba rusă, ca să poată învăţa la Harkiv sau Doneţk? Dar şi mai bine ar fi să înveţe din clasa întâi (ca şi odraslele oligarhilor ucraineni) numai în engleză. Astfel, n-ar mai trebui să-şi încerce norocul pe la „separatiştii” din Ucraina Răsăriteană, ci ar porni-o direct la Londra ori New York. Lăudându-i pe părinţii din Ropcea care în 2011 şi 2012 şi-au înscris copiii în clase ucrainene, autorul mai spune că „în felul acesta în sat, nu prin cuvinte, ci prin fapte se afirmă toleranţa bucovineană, cunoscută în toată lumea”. După cum vedem, în concepţia sa, dar şi a multor altor conlocuitori ucraineni, „toleranţa bucovineană” înseamnă renunţarea totală şi iremediabilă a românilor la identitatea naţională, vânzarea sufletelor noastre. Ceea ce pentru ei e o virtute, o cauză sfântă (am în vedere apărarea limbii materne, promovarea intereselor naţionale), nouă ni se incriminează ca un păcat de moarte, ca un atentat la proverbiala toleranţă bucovineană, un fel de complot contra statului. Fireasca dorinţă a sătenilor (în acest caz din Ropcea, dar poate fi din oricare altă localitate românească) de a-şi apăra dreptul la istorie, de a păstra liniştea străbunilor ce-şi dorm de veacuri somnul în acest pământ, dar şi de a nu profana memoria celor care au murit prin Siberii pentru că erau băştinaşi români, este catalogată drept „tendinţe nesănătoase”. În schimb, e foarte tolerant şi în spiritul integrării europene să ni se arunce în faţă că străbunii noştri au fost fascişti încă de la 1918. Nu ne rămâne decât să ne exprimăm nedumerirea de ce abia din 1918, dar nu din 1408, de la Alexandru cel Bun!

Serios, însă, vorbind, aş vrea să le amintesc celor care se tem atât de mult de „românizarea” românilor un moment tragic din istoria noastră comună. La finele lui iunie 1941, când războiul deja începuse, însă sovieticii mai erau la Cernăuţi, în închisoarea din oraş au fost împuşcaţi, fără judecată, din ordinul comisarului NKVD-ului, 222 de deţinuţi politici. Printre românii acuzaţi de crime contra statului sovietic, în special tentativa de a trece frontiera în România, au fost şi mulţi ucraineni condamnaţi la moarte din acelaşi motiv. La vreo 60-65 de persoane ajunge şi numărul celor împuşcaţi pentru participare activă sau simplă aderare la organizaţia naţionaliştilor ucraineni şi difuzarea de literatură subversivă în limba ucraineană. Au fost aruncaţi cu toţii într-o groapă comună, fără a fi aleşi după naţionalitate. Şi românii, şi ucrainenii au fost masacraţi din acelaşi motiv – pentru că îşi iubeau neamul, îşi cinsteau memoria strămoşilor, ceea ce la ora actuală la adresa românilor este etichetat ca „fascism”. Mai ales, nu se sinchisesc unii ultrapatrioţi să repete acest lucru referitor la complexul memorial al victimelor stalinismului şi ostaşilor români, căzuţi în cel de-al doilea război mondial din cimitirul evreiesc. Dar s-ar putea ca sub acele cruci să zacă şi oasele martirilor ucraineni, învinuiţi de naţionalism şi împuşcaţi în zilele de 28 şi 30 iunie, 1 şi 3 iulie 1941. Intrând în posesia celor şase liste cu numele a 222 de persoane executate, scoase de sub pecetea secretelor de stat de Ivan Fostii, redactorul-şef al secţiunii regionale Cernăuţi a Agenţiei Cartea Memoriei din Ucraina, „Zorile Bucovinei” este unicul ziar din ţinut care le-a publicat integral, fără a le selecta după naţionalitate. Credem că acest aspect reprezintă toleranţa bucovineană, dar nu tăierea rădăcinilor, lepădarea de străbuni şi părinţi. În acest context sună maliţios şi fariseic îndemnul ca cei cărora nu le convine cum sunt trataţi aici să plece pentru totdeauna în România. A mai fost o asemenea „trimitere”, în primăvara lui 1941, când populaţia românească a căzut secerată de gloanţele mitralierelor sovietice la Fântâna Albă. A curs mult sânge românesc pe Prut… Unii norocoşi au reuşit să plece, lăsând veneticilor case, averi şi pământ, care, iată, acum nu le ajunge!

Oamenilor de bună credinţă din Ropcea, care s-au ridicat în apărarea limbii materne, li se reproşează că, de fapt, nici nu sunt români, că numele de familie le sunt ucrainene. Dar cine le-a schimonosit numele, de unde au apărut câte un „iuk” şi „iak”, ca să sune mai armonios la coadă? Această practică vicioasă îşi trage sforile încă din timpul ocupaţiei habsburgice, mai civilizatoare, însă la fel de ostilă românilor.

Am încercat în articolul „De ce nu suntem ca ungurii?”, publicat în numărul din săptămâna trecută, să găsesc în istorie argumente că nu putem fi ca ei, natura noastră statornic-mioritică fiind superioară spiritului triburilor războinice. Admit, însă, că au mai multă dreptate cei care ţin morţiş că trebuie să-i urmăm în toate pe maghiarii care trăiesc în afara Ungariei, mai ales pe cei din Ucraina şi România, care nu se tem că-şi vor rata viitorul sau vor fi învinuiţi de fascism cinstindu-şi strămoşii şi învăţând în limba lor. Pe maghiarii din România faptul că chiar şi studiile superioare le obţin în limba maternă nu-i împiedică să ajungă în parlament, să ocupe funcţii înalte în guvern. Toţi şi demnitarii, şi oamenii simpli vorbesc corect româna, sunt integraţi de minune în societate, deşi îşi fac studiile în limba lor maternă. N-o spun numai din cele auzite şi văzute la televizor. Am avut nenumărate ocazii să mă aflu printre maghiarii din judeţele Târgu-Mureş, Harghita, Covasna, Cluj. N-am auzit pe nimeni să vorbească între ei româneşte, însă, dacă mă adresam cu vreo întrebare, îmi răspundeau amabil în română. Nu mi s-a întâmplat vreodată să-mi spună cineva că nu mă înţelege. Toţi pe care i-am întâlnit pe drumurile mele prin România mi-au inspirat stimă şi admiraţie, nicidecum disconfort lingvistic.

Merită toată stima şi românii din Ropcea, care îşi apără cu demnitate fiinţa naţională. Ei nu pot fi intimidaţi pentru că n-au comis nici o contravenţie. Dacă, după exemplul ultimilor doi ani, numărul doritorilor de a-şi instrui copiii numai în limba ucraineană creştea în progresie geometrică, desigur, ar fi fost ridicaţi în slăvi de cei care au o ură patologică faţă de limba noastră şi tot ce mai respiră româneşte dincoace de Siret. Dar pe cine încălzeşte lauda lor?

Maria TOACĂ