„MULŢI S-AU DUS ÎN MORMÂNT CU VISUL ŞI SPERANŢA NEÎMPLINITĂ” (III)

VIAŢA-I  E  ÎNCĂRCATĂ  DE  SENS  CA  POMUL  DE  FLOARE

Când, în 1940, Bucovina a fost răpită de sovietici, aproape că n-a existat familie, care să nu fi suferit în consecinţa „eliberării” ţinutului de către armata bolşevică. Având rude în România, Mircea Socolovschi a fost mereu supravegheat de organe. Iar până în anii’ 90 nici n-a avut posibilitate să-şi viziteze rudele de după sârma ghimpată, instalată de cotropitorii străini până şi în inimile românilor din nordul Bucovinei. A trăit şi el mereu cu dorul şi speranţa în suflet. Şi-apoi mi s-a destăinuit că „omul la bătrâneţe capătă smalţ, dacă nu se află în forfota  evenimentelor”. De aceea dumnealui e prezent mai la toate sărbătorile noastre naţionale de suflet. „Cu cât omul participă mai mult la viaţa culturală, zilele i se prelungesc, devin mai însorite şi frumoase, viaţa-i e încărcată de sens ca pomul de floare. Omul în existenţa sa păcătoasă pe pământ trebuie să plângă şi să râdă, căci altfel nu va preţui viaţa, pe cei dragi sufletului lui”.

Frumoase şi scumpe amintiri i-au rămas lui Mircea Socolovschi şi de la bunei, pe care i-a iubit foarte mult, dragoste ce o mai poartă, ca pe o sfântă icoană, în inimă.

„Bunica după tată din Bilca mi-a povestit că în timpul dominaţiei austro-ungare, aproape la fiecare casă, stăteau, în cantonament,  doi ostaşi români şi ei trebuiau să-i hrănească. La doi soţi, care nu aveau copii, dar care erau foarte zgârciţi, stăteau două cătănii din Maramureş. Era înainte de Crăciun, oamenii au tăiat porcul şi au pus carnea la hală, la afumat. Şi deoarece tinda era desfundată, se vedea carnea din pod. Fiind însă foarte zgârciţi, gospodarii îi hrăneau pe ostaşi doar cu cartofi şi fasole. A trecut postul şi Crăciunul, însă oamenii nu puteau mânca carne, fiindcă trebuia să se împartă cu ei. Femeia obişnuia să meargă cu lucru, cu torsul fuioarelor, la vecini şi se tot plângea: „Vai, când vor pleca cătanele, căci se termină câştegile, iar carnea în pod e neagră de acum de fum, însă noi n-am gustat nici o bucăţică?”

Cătanele stăteau în casa de alături a gospodarilor. Trebuiau să plece şi planificau cum să fure carnea zgârciţilor de moşnegi, care nu le-au dat nici măcar o bucăţică.  Moşneagul era lemnar şi toată ziulica ocupat, iar baba plecase la vecini. Au hotărât ca unul să-l ţină pe moş de vorbă, iar celălalt să fure carnea. Unul dintre ostaşi a legat capăt de vorbă cu stăpânul casei, care a uitat şi de topor, şi de totul pe lume, stând cu gura căscată şi ascultându-l pe ostaş, care-i povestea cum se înveselesc cei din Maramureş. Moşneagul bucuros, cânta şi el şi juca, astfel demonstrându-i maramureşteanului cum se înveselesc românii din localitate. Şi ostaşul dansa şi striga: „Suie Vasile în pod, ia-o cu cârlig, cu tot, ia-o, nu te teme, căci moşul şede-acum pe lemne. Cel din pod a umplut rucsacul, apoi a coborât, şi-au luat rămas bun de la moş şi au plecat. Baba de la vecini, bucuroasă că, în sfârşit, s-a descotorosit de cătane, când a văzut c-au plecat, a dat fuga repejor acasă. S-a urcat în pod, dar carnea –  nu-i. S-a năpustit atunci asupra bărbatului, urlând şi ţipând din toţi plămânii: „Ce-ai păzit, măi ticălosule?”.

Se spune că din pom bun, roadă bună o să iasă. Şi urmaşii lui Mircea şi a Elenei Socolovschi din Pătrăuţii de Sus sunt pe măsura demnităţii părinţilor lor. Toţi cei trei fii – Mihai, Ştefan şi Vasile – sunt gospodari de frunte, cu stimă faţă de străbuni, iar drăgălaşii nepoţi  sunt floarea speranţei lui. Or, Graiul, Străbunii şi Familia sunt pentru el sacre idealuri, în leagănul ocrotitor al cărora Românul Mircea Socolovschi şi-a găsit fericirea într-o zi de marţi.

Felicia NICHITA-TOMA