„Era iarnă şi un ger cumplit de pocneau lemnele în foc. Dormeam pe cuptor şi am fost treziţi de un zgomot – cineva bătea în fereastră. Mama, Casandra, tremurând de frică, ne-a spus: „Au venit să ne fure banii”. Aveam pe atunci patru vite şi una digerase şi mama l-a rugat pe un vecin s-o taie, iar carnea a vândut-o unor necunoscuţi. Astfel, ca şi Stan Păţitul, mama s-a gândit că acei care au cumpărat carnea, au venit să ne fure banii. Tata era cu un ucrainean din regiunea Transcarpatică şi acela a vorbit ruseşte, de ne-a băgat în boală de frică. Apoi părintele i-a spus mamei să deschidă. Când tata a trecut pragul casei, ne-am speriat de el – era numai piele şi oase, plin de păduchi. Mama a încălzit repede apă şi tata s-a băit. Câteva săptămâni a mâncat doar mămăligă şi cartofi fierţi, ca să nu i se umfle stomacul şi să nu moară, cum se întâmpla cu mulţi înfometaţi, cărora le-a zâmbit norocul să se întoarcă la baştină”, îşi răvăşeşte dureroasele amintiri Mircea Socolovschi.
„Marţea e o zi fericită pentru mine. Marţea m-a adus mama pe lume, marţea am mers la armată şi tot într-o zi de marţi am cunoscut-o pe Elenuţa mea cea dragă, cu care trăim în dragoste şi înţelegere o viaţă.
M-am născut în august 1939, într-o zi de marţi şi tot marţea, peste doi ani, m-a înţărcat mama. Pe atunci nu era maternitate, mama a născut acasă, cu ajutorul moaşei, iar bunica după tată a luat o cărticică de sub brâu de la cătrinţă şi a ascuns-o sub perna, pe care mă puse pe mine. Mama Casandra, văzând-o, a întrebat-o ce face, iar ea i-a răspuns că a procedat astfel ca să-mi placă cartea. Şi într-adevăr am avut mare dragoste faţă de carte.
Am fost la părinţi 6 copii – 3 băieţi şi 3 fete. După cum v-am spus, tot marţea am plecat şi la armată. Mi-am făcut serviciul militar 3 ani şi patru luni în Belarus, la aviaţia marină. Comandantul regimentului, colonelul Şpakov, a luat dosarul meu, l-a citit cu atenţie şi aflând că am nume de familie polonez, dar sunt român de naţionalitate, că fratele mamei, Ilie Burla, locuieşte în Bucureşti, iar fratele tatei – la Rădăuţi, căci se refugiase când sovieticii au pus graniţa, despărţindu-ne astfel prin sârma ghimpată de rudele din Ţară, mi-a spus că nicicând n-o să am dreptul să trec frontiera în România. Şi chiar după ce m-am întors acasă, organele se interesau de primarul satului cu ce mă ocup. Primarul Şomulanski, cu toate că era ucrainean, îi apăra întotdeauna pe săteni, ţinându-le partea. Când „eliberatorii” arestau şi deportau oamenii, astfel „deschiaburindu-i”, el i-a salvat pe mulţi români, spunându-le slugoilor stalinişti că în sat trăiesc doar oameni săraci”.
Felicia NICHITA-TOMA
(Va urma)