28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„MULŢI S-AU DUS ÎN MORMÂNT CU VISUL ŞI SPERANŢA NEÎMPLINITĂ”

25 iulie 2013 р. | Categorie: Social

„NENOROCIRILE AU DAT  NĂVALĂ, CÂND ARMATA  RUSĂ  A  INTRAT  ÎN  PĂTRĂUŢI”

Nu demult, un jurnalist din Ţară m-a întrebat cum îmi găsesc interlocutorii. Cred că sufletele înrudite, în inima cărora arde acelaşi foc de dor,  se găsesc singuri, au atracţie magnetică de la depărtări de zeci de ani. Astfel l-am cunoscut şi pe Românul din Pătrăuţii de Sus, Mircea Socolovschi, care, modest din fire, dar îndrăzneţ în cuget şi simţire românească, ca o umbră tainică şi veghetoare a bătrânului Dac, e prezent mai la toate manifestările noastre culturale. Simplu la vorbă şi la port, poartă în piept un dor nestins şi în suflet o desagă de triste amintiri şi speranţa că vor sosi alte timpuri, când românii din nordul Bucovinei nu se vor simţi străini pe pământul strămoşesc.

Când au venit „eliberatorii”, românii noştri sperau că va sosi o zi şi ruşii vor pleca pentru totdeauna de pe meleagurile Daciei străbune, vor scăpa de diavol, însă mulţi s-au dus în mormânt cu visul şi speranţa neîmplinită. Când, în 1940, Bucovina a fost cedată şi răpită, iar armata română a primit ordine să se retragă, români băştinaşi îi implorau, în genunchi,  pe ostaşi să nu-i lase în voia sorţii, pradă duşmanului,  iar vitejii ofiţeri români plângeau de obidă, neputincioşi că li se „legase” mâinile, că trebuiau să execute ordinul, să depună armele şi să se retragă, părăsindu-şi fraţii la nevoie şi lăsându-i în gura lupului.

„Nenorocirile au dat năvală peste noi când soldaţii ruşi, zdrenţuroşi şi desculţi, plini de păduchi, au intrat în sat, scoţând oamenii din case. La un gospodar, doi soldaţi ruşi au dezlegat vaca de la iesle, să le-o ia, neştiind că ea împunge. Nu doar locuitorii i-au întâmpinat în furci, ci şi bietele animale, căci vaca l-a luat pe unul din ei pe coarne şi l-a aruncat în groapa cu fecale. Era mare jale şi bocete în sat. Peste tot răsunau împuşcături. Care se împotrivea, era împuşcat pe loc, iar „eliberatorii” s-au pus de prădat bunurile oamenilor. Furau tot ce aveau mai de preţ sătenii, dar, mai ales, caii, iar pe stăpâni îi omorau. După ce au instalat frontiera, i-au despărţit pe părinţi şi fraţi prin sârma ghimpată, lumea fugea, încercând să se salveze, iar mitralierele ţăcăneau neîncetat zi şi noapte. Oamenii treceau graniţa în Ţară, protejaţi de întunericul  nopţii, aşteptând până patrula trecea. În caz că veneau grăniceri cu câini, ei dădeau drumul la mâţe şi dulăii se luau după ele, iar sătenii se strecurau neobservaţi după sârma ghimpată, trecând graniţa. Oamenii în timpurile acele grele erau foarte buni şi prietenoşi, se sfătuiau, se ajutau şi susţineau. Era o frăţie sfântă. Acum nu-i la modă cinstea, devotamentul, dreptatea, prietenia. Lumea e fudulă şi rea”.

RUŞII, CÂND  NE-AU  „ELIBERAT”, I-AU  PUS  ÎN  POSTURI  DE  RĂSPUNDERE  PE  CEI  MAI  NEMERNICI, LENEŞI  ŞI  HRĂPĂREŢI OAMENI  DIN  SAT

Familia Socolovschi a trecut prin toate urgiile  acelor vremuri de tristă pomină, când băştinaşii nu aveau nici un drept, erau omorâţi şi călcaţi în picioare fără nici o vină, când li se fura de la gură până şi ultima fărâmă de pâine. Pe mulţi i-a secerat foametea din 1946-1947, organizată de bolşevici pentru a şterge de pe faţa pământului neamul românesc. Colţii ei i-a simţit şi Românul Mircea Socolovschi.

„Ruşii când ne-au „eliberat”, i-au pus în posturi de răspundere pe cei mai nemernici, leneşi şi hrăpăreţi oameni din sat, care, mai ales în timp de noapte, dădeau buzna în casele gospodarilor şi le măturau din pod ultimul grăunte. Am fost şi noi nu o dată prădaţi. Odată, când părinţii lipseau de acasă, mama era plecată la Cernăuţi cu ouă de vânzare, iar eu eram încă mic, a venit un activist bolşevic, a scos o hârtie şi mi-a spus să i-o duc urgent tatei, care lucra la construcţia unei case.  Iar când ne-am întors acasă, am găsit-o goală, căci bandiţii ne jefuiseră. Din cauză că ni se furase totul ce agonisisem prin muncă cinstită, înduram foame şi eram nevoiţi să mâncăm lobodă fiartă şi ciuperci. Culegeam din pădure hribi, mâncam şi uscam pentru iarnă, astfel ne-am salvat.

În acel an a fost şi o secetă cumplită. Eram încă micuţ, aveam vreo şapte ani şi umblam cu vitele la păscut pe toloacă. Noi, băieţii, am luat cetini de brad, închipuindu-ne că purtăm prapuri din biserică, şi după cum era pe atunci tradiţia, când nu ploua timp îndelungat şi preotul se ruga lui Dumnezeu să dea ploaie, am hotărât să facem o slujbă, să vină, în sfârşit, ploaia.  Cum am început de la pădure, umblam şi cântam „Doamne miluieşte, Doamne miluieşte”, până am intrat cu  acele „prapuri” de brad în sat. Un bătrân, Ştefan al lui Nichifor, ne întrebă: „Ce faceţi, măi băieţi?”. „Umblăm şi noi cu procesia, poate va ploua”,  i-am răspuns, bucuroşi de isprava noastră. Bătrânul ne-a lăudat şi ne-a servit cu nişte mere dulci de Sintilie. Ne-a adus o pălărie plină, îndemnându-ne să mâncăm, căci am făcut o treabă bună. Şi ce credeţi, n-a trecut mult timp şi Dumnezeu ne-a auzit ruga, a dat o ploaie de curgea cu găleata”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)