FIRUL ARIADNEI A READUS PITORESCUL ŢĂRANULUI ROMÂN LA CERNĂUŢI

Nu ştiu cât adevăr e în acest episod găsit la Lucia Olaru Nenati, într-un pios cuvânt de bun rămas pentru ultima baroneasă din România, Lydia Papae Löwendal. Însă reverberaţia lui simbolică nu mă lasă să mă opun tentaţiei de a începe consemnările pe marginea vernisajului inaugurat recent la Muzeul de Arte din Cernăuţi anume cu o întâmplare evocată în recviemul dnei Olaru Nenati. Este, susţine dumneaei, un caz rămas adânc înscris în memoria nobilei familii. Pictorul George Löwendal, care timp de 19 ani a fost director artistic la Teatrul Naţional din Cernăuţi, se bucura de simpatia tuturor şi, fiind cunoscut de multă lume, când ieşea în stradă, era imediat înconjurat de mulţime. Or, pe lângă numeroasele calităţi artistice avea un farmec cuceritor de povestitor, şi toţi îl ascultau cu gura căscată. Odată, cineva prea umflat de mândrie naţională l-a întrebat de ce face atâta paradă de românism (pictează, în exclusivitate ţărani români, casa îi este amenajată în stil românesc, îmbracă costumul popular românesc etc.) când, de fapt, nu-i decât un străin. Aristocratul, înrudit cu mari familii nobile din întreaga Europă, i-a răspuns: „Dumneata eşti român prin ocazia naşterii, dar eu sunt român prin liberă opţiune”.

Monumentalii însoţitori

Şi iată că în pragul primei jumătăţi de veac de la trecerea în eternitate, această neordinară personalitate, nobilă prin sânge şi spirit, a revenit la Cernăuţi cu opere ce-i mărturisesc sorgintea românească prin liberă opţiune şi dragostea imensă pentru Bucovina. A venit, însoţit de o monumentală suită a ţăranilor săi adoraţi, să ne amintească de nobleţea rădăcinilor străbune, nouă, urmaşilor slăbiţi în vrednicie, celor ce se mai întâmplă să se ruşineze de numele moştenit, unii reuşind să şteargă din memorie chiar şi întâmplarea de a fi „români doar prin ocazia naşterii”. Ne-a adus această bucurie a regăsirii nepoata sa de la fiica Irina, Ariadna Avram, descendenta care menţine firul de legendă a familiei Löwendal. Moştenind numele bunicii sale, ei i-a fost predestinat să poarte prin labirinturile timpurilor nefaste lumina visului de a recupera creaţia integră a pictorului, începându-i periplul european din Bucovina, pământul binecuvântat să-i inspire cele mai reprezentative opere.

Ariadna, nepoata, n-a avut decât norocul să-l privească pe bunic cu ochişorii unui prunc de numai o lună. Dar, mi-a mărturisit ea, chipul lui i-a rămas oglindit în lumina ochilor. Şi i-au mai rămas prezicerile bunicului că are mâini de pianistă şi va fi muziciană, iar, după cum ţipa la numai o lună, va realiza tot ce-şi va dori în viaţă. Mai mult ca sigur, focul nestins al dragostei pentru Ariadna cea mult regretată, îi înaripa încrederea că sufletul fiinţei iubite s-a reîncarnat în îngeraşul din leagăn şi nepoata îi va fi pianistă. Pe soţia sa a cunoscut-o la Soroca, în 1918, când domnişoara avea 18 ani. După tradiţia basarabeană, a furat-o de la părinţi, pe fereastră, păzit de razele lunii, în momentul când tânăra cânta Mozart la pian. Nepoata sa Ariadna mi-a povestit ce ştie de la mama şi mătuşa Lydia: bunelul a suferit grozav după moartea soţiei. Îl urmărea gândul sinuciderii şi numai supravegherea fiicelor, care, pentru a-l sustrage de la gânduri negre, l-au îndemnat să-şi scrie memoriile, i-au menţinut încă zece ani viaţa. Aşa au apărut manuscrisele în care pictorul descrie întâlnirile cu ţăranii imortalizaţi în tablourile sale şi, mai ales, cum i-a convins să-i pozeze. Or, el n-a pictat pur şi simplu portrete, ci însuşi sufletul ţăranului român din Bucovina, fiecare tablou având o poveste de viaţă, purtând numele concret al persoanelor înveşnicite pe pânză, locul lor de trai, precum şi anul când au fost pictate. Ariadna şi-a pus scopul să publice aceste caiete cu preistoria portretelor ţăranilor din Bucovina, ca mai apoi să adune ecourile descendenţilor acelor frumoşi oameni despre care bunelul îi spunea mamei sale: „Ţăranii aceştia au clădit ţara, ei sunt părinţii întregului popor”. Baronul Löwendal şi-a învăţat fiicele să-i respecte şi să-i iubească pe ţăranii din pânzele sale mai mult decât pe domnii întâlniţi în calea vieţii lor.

Nu mai suntem singuri pe lume

Chiar cum a intrat în sala Muzeului din Cernăuţi, doamna Ariadna a avut surpriza să întâlnească, în persoana a doi bărbaţi robuşti, „ecouri” din timpurile când bunelul ei cutreiera satele bucovinene. Cu câteva minute înainte de deschiderea oficială a expoziţiei s-au apropiat de ea fraţii Gheorghe şi Dumitru Buşilă din Lehuceni (astăzi Priprutie, raionul Noua Suliţă), urmaşii băieţelului din portretul „Singur pe lume”, interesându-se dacă ar putea să cumpere sau măcar să vadă originalul. La ei acasă pe perete stă o xerocopie, făcută de pe altă copie. Apariţia lor a fost uluitoare şi pentru mine. Am învăţat în aceeaşi clasă şi am fost prietene în anii de şcoală cu Elena Comarniţchi, soţia lui Gheorghe, care, de asemenea, mi-a fost coleg de şcoală. În copilărie, şi mai târziu, îl vedeam aproape zilnic pe căruţaşul Petru Buşilă, „copilul singur pe lume”, din tabloul lui Löwendal, trecând pe drum pe lângă casa noastră. Puţin mai la vale locuia mamă-sa, adică se afla locul unde într-o zi, pe semne rece de toamnă, l-a observat pictorul, rămânând fascinat de tristeţea din ochii copilului. N-ar fi ştiut de povestea impresionantă a tatălui lor nici feciorii, ajunşi astăzi oameni împliniţi, dacă nu o scotea la lumină arhivista Lidia Huţcal, destăinuind-o în mod firesc mai întâi soţului ei, jurnalistului Mihai Huţcal. Dar colegul nostru de la „Zorile Bucovinei” a întârziat cu câteva săptămâni, negăsindu-l în viaţă pe acel care şi-ar fi amintit întâmplarea miraculoasă din copilăria sa amară.

Şi primăreasa din Mahala, Elena Nandriş, a venit la vernisaj cu speranţa de a regăsi chipuri de consăteni pe pânzele pictorului. Contrariată de inscripţia de sub portretul bătrânei îmbrăcată într-un cojoc lung, cu broboada pe ochi, cu o expresie încruntată a feţei, se întreba cine-i această Elisavetă Mardare din Cotul Ostriţei, înveşnicită în tuş şi acuarelă pe hârtie, în anul 1936. Ne privea ca vie din acel an, când măhălenii nici nu bănuiau ce monstru îi pândea de la răsărit, şi parcă ne-ar fi reproşat că nu cunoaştem nici un vlăstar din neamul ei. Situată în apropierea oraşului, populată de români ce întruchipau cuminţenia cea mai curată a pământului, comuna Mahala, ca şi Boianul, ca şi Voloca, satisfăcea căutările şi idealurile creatoare ale artistului. E cunoscut tabloul „Madona Bucovinei” (prototip Ana Maximeţ din Mahala), care a fost asemuit de unii critici de artă ai vremii, graţie aurei sale enigmatice, cu „Mona Lisa” a lui Leonardo da Vinci.

Admirând bogata colecţie, ce abia a încăput în trei săli ale muzeului cernăuţean, m-am surprins asupra gândului: „Ce bine că nepoata lui Löwendal n-a ajuns pianistă, ci om de afaceri, numărându-se printre o sută dintre cele mai puternice femei din businessul românesc!”. Astfel, s-a adeverit numai a doua, dar poate cea mai importantă, prezicere a ilustrului ei bunic – ea e în stare să realizeze tot ce-şi doreşte. Iar dorinţele îi sunt dintre cele mai nobile, pe măsura polivalenţei artistice a familiei Löwendal.

Cum a ajuns să ne iubească

Înţeleg că gândul mă poartă cu mult înainte, îndepărtându-mă tot mai mult de radiografierea evenimentului propriu-zis, adică descrierea inaugurării vernisajului. Însă, pentru cititorul neiniţiat, se cer neapărat câteva repere ca să-şi dea seama ce reprezintă şi cum a ajuns în Bucovina acest mare român „prin liberă opţiune”. S-a născut la Sankt Petersburg, în 1897. Descinde din ramura regală a regelui Frederic al III al Danemarcei şi Norvegiei. În 1914-1917 a urmat Şcoala de Belle Arte din capitala Rusiei, devenind un talentat portretist şi scenograf, afirmându-se concomitent ca o personalitate artistică fascinantă şi complexă şi în alte ramificări ale artei (este cunoscut ca actor, balerin, poet, întemeietorul primului teatru profesionist de păpuşi din România). Revoluţia bolşevică l-a găsit în Basarabia, unde a profesat după absolvirea şcolii. Tatăl său, Lorenţius Löwendal, ofiţer de marină în armata ţaristă, a fost ucis de bolşevici în fortăreaţa Kronştat, fapt ce i-a influenţat, probabil, decizia de a rămâne în noua sa patrie după unirea Basarabiei cu România. Din 1926 şi până în 1935 a fost director artistic al Teatrului Naţional din Cernăuţi – oraşul ce l-a fascinat prin concentraţia de suflet şi esenţa spiritului, în care s-a păstrat tradiţia străveche a atâtor popoare.

La Cernăuţi s-au născut fiicele sale Lydia şi Irina. Ariadna, bunăoară, până la recenta vizită, cunoştea Cernăuţiul din povestirile mamei sale, care a trăit la noi până la vârsta de zece ani. Lucrătorul Arhivei Regionale de Stat, Dragoş Olaru, a găsit certificatul de botez al Irinei şi i-a înmânat copia, alături de copia unei scrisori către mitropolitul Bucovinei Visarion, prin care pictorul solicita susţinere la pictarea iconostaselor bisericilor din suburbiile Clocucica şi Horecea Urbană. Din dragoste pentru Cernăuţi şi legământul cu ţăranii, ce-i inspirau opera, baronul George Löwendal a refuzat oferta de a fi consilier artistic şi scenograf la Mitropolitan Opera din New York. În cele câteva minute cât am reuşit să conversez cu dna Ariadna n-a mai fost timp şi pentru întrebarea cum a suferit bunicul ei ruptura de Bucovina. Viaţa familiei aristocratice în România comunistă, însă, n-a fost uşoară. Fiicele pictorului (Lydia Papae, cunoscută îndeosebi ca pianistă, iar Irina Dall – ca actriţă) cu mari sacrificii au recuperat 500 de picturi din cele 2.000 vândute prin diferite ţări.

Punctul de plecare în periplul european

Doar exponenta celei de-a treia generaţie, Ariadna Avram, moştenitoarea colecţiei, a reînviat duhul familiei, realizând visul de a înfiinţa fundaţia Löwendal la Bucureşti, de a reconstitui patrimoniul bunicului în contextul evoluţiei artei române şi europene din prima jumătate a secolului XX. Din 2010, dată constituirii, Fundaţia a organizat vernisaje la Viena, Paris, Praga, Bruxelles, prin România, iniţiind, în suita activităţilor comemorative, o mare retrospectivă: colecţia va călători prin toată Europa. Iar punctul de pornire al acestui excepţional periplu european începe de la noi, din Cernăuţi, oraşul unde baronul George Löwendal a întâlnit cele mai vrednice chipuri de ţărani pentru a le ancora în veşnicie. În contextul nevoii de modele şi perpetuării tradiţiei lui George Löwendal , menţionând oportunitatea expoziţiei excelent structurate şi mulţumind organizatorilor, Consulul General al României la Cernăuţi, dna Eleonora Moldovan, şi-a exprimat bucuria că suntem la Cernăuţi, dar nu la New York sau Viena.

Bucuria, dar mai ales emoţiile de a păşi pentru prima dată prin nordica capitală a Bucovinei le-am văzut în ochii lui Jean Cazaban, istoric şi critic de teatru, legat de Löwendal scenaristul. El însuşi o personalitate de poveste, care merită o prezentare mai detaliată cititorului nostru, a dezvăluit fapte interesante despre Lydia, distinsa fiică a pictorului: „Îşi făcuse din casă un templu al operei părintelui. Pe un hol erau portrete de ţărani români din Bucovina – mai mult de 30 de tablouri. Iar primul portret de ţăran pictat de Löwendal l-am văzut pe coperta unui almanah. Pictorul s-a adaptat repede la problematica scenografiei româneşti interbelice în curs de modernizare. Portretele sale ţin de tradiţia ortodoxă, în ele găsim expresia veşniciei, iar prin scenografie artistul priveşte spre modernitate. George Löwendal a adus o gândire profundă în scenografie, nu doar o ilustrare, cum se făcea până la el. Ca profesor a fost un bun prieten şi îndrumător al tinerilor”. Semnificativ e că, onorând tradiţiile familiei, Fundaţia condusă de Ariadna Avram îşi propune să încurajeze tinerele talente, organizând concursul naţional de scenografie.

Asupra unor momente importante ne-a făcut atenţi profesorul Ilie Luceac, descoperitor de drumuri spre enigmele unor capodopere de George Löwendal. Datorită acestui pictor, care ne-a lăsat pe pânză Casa lui Aron Pumnul, avem dovezi certe că anume acea clădire, recuperată astăzi pentru muzeul „Mihai Eminescu”, este într-adevăr casa lui Pumnul. Din alt tablou al lui Löwendal ştim cum a arătat străvechea ctitorie ştefaniană – biserica din Movila. Dl Ilie Luceac a descoperit-o, la apusul vieţii, şi pe ţăranca din Mahala, acea „Madonă a Bucovinei”, despre care se povestea că, fiind expusă în 1937 în vitrina magazinului de muzică „Orfeu” de pe Calea Victoriei din Bucureşti, a iscat probleme de circulaţie din cauza mulţimii ce vroia s-o vadă. Pictorul chiar a fost ameninţat de poliţie cu o amendă dacă nu-şi va retrage tabloul.

Fire delicată, dna Ariadna Avram a mulţumit afectuos conducerii Muzeului de Arte din Cernăuţi pentru amabilitatea şi iniţiativa de a inaugura vernisajul. În realitate, pentru această „iniţiativă a muzeului”, ce-şi marchează două decenii de la înfiinţare, au luptat timp de trei ani doi entuziaşti cernăuţeni – Valeriu Basaraba şi Svetlana Ţopa, toate cheltuielile fiind suportate de Fundaţia Löwendal. Expoziţia va dura până la 18 august şi ar fi mare păcat să nu-i deschidem uşa, să nu beneficiem de bucuria (ori de ocazia) de a ne fi născut români, măcar în aceste zile când ne-a pălit norocul să ne întâlnim neamurile demne de dragostea şi respectul unui aristocrat de cea mai aleasă viţă.

Maria TOACĂ

Fotografii de N. Hauca şi www.artmark.ro