15 noiembrie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„BOALA MEA SE CHEAMĂ UNIREA, IAR MEDICUL – ROMÂNIA!”

9 iulie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

A scrie despre un om trecut în eternitate e destul de complicat, însă trebuie să ne amintim de cei care au fost buni români, au ţinut aprinsă făclia dragostei de neam. Se spune că odată cu moartea unui bătrân, dispare ceva foarte important, de valoarea unei mari biblioteci. Uneori mai rămâne câte ceva prin urmaşi, dar în multe cazuri comorile spirituale coboară în mormânt împreună cu purtătorii lor. Scriind acestea, mă gândesc la Florea Rusoi din Boian-Lehăceni, care a fost un român cu inima mare.

E suficient să expun câteva date din biografia sa, pentru ca cititorii să se convingă că am dreptate. Când ne-au „fericit” sovieticii cu „eliberarea” lor, Florea a fost chemat la primărie, ca să-şi declare naţionalitatea. El a ţinut morţiş că e român, fapt pentru care a fost bătut în cap, ca să înţeleagă mai bine că e moldovean. La „corecţia” primită de la autorităţi a răspuns: „Scrieţi ce vreţi, dar eu ştiu mai bine cine sunt”.

Şcoala a făcut-o mai întâi la Lehăceni, iar apoi în Boian-Centru. În anul 1944 a fost mobilizat în Armata Română. Bunăstarea şi-a câştigat-o cu mâinile sale de aur, fiind tâmplar de meserie. Iar bucurie sufletească îi aducea activitatea artistică de amatori. Fiind talentat la cântec şi dans, a evoluat cu ansamblul coregrafic al boincenilor pe scenele din Bucureşti. Timp de 16 ani a lucrat ca învăţător de lucru manual la şcoala din Boian-Centru, transmiţându-le băieţilor secretele tâmplăriei.

Din 1958 şi până s-a înălţat la ceruri a cântat în corul bisericesc. În timpul liber a scris, a cules şi a publicat versuri populare. Poeziile sale sunt pătrunse de un înalt patriotism, precum şi de umor ţărănesc sănătos, care înţeapă pe cei răi. Spun acestea nu din auzite, căci am avut ocazia să-l ascult şi să-i citesc poeziile. Îndeosebi, se bucura de popularitate în mijlocul consătenilor „Doina bucovineanului”, compusă de Florea Rusoi. Trimiţând-o la un ziar din România, autorul şi-a însoţit „Doina” de următoarele cuvinte: „Sunt român din Boian, despre care a spus Eminescu – „Din Boian la Vatra Dornei”. Eu sunt un om bolnav  şi boala mea nu are decât un singur leac şi un singur medic mă poate vindeca. Medicul se cheamă ROMÂNIA, iar boala mea se cheamă UNIREA”.

Iată câteva sclipiri din „Doina” lui Florea Rusoi: „Trecut-au ani şi luni de zile/ Şi mult în viaţă-am suferit,/ Duşmanii cei haini şi crânceni,/ Pe noi ne-am jefuit. // Se-aude o voce din mormânt: „Să fiţi eroi, să fiţi eroi!”/ De s-ar scula Ştefan cel Sfânt/ Am fi scăpat şi noi”.

Florea î cu soţia Aniţa au educat doi copii – Gheorghe şi Maria. În 2008 a plecat în lumea umbrelor cu „boala” de Unire nelecuită. Dar să vedeţi cum se apropie şi se unesc familiile cu destin asemănător. Lenuţa Bercea, căsătorită cu Gheorghe, fiul lui Florea Rusoi, mi-a povestit despre calvarul suferit de bunica sa, Ana, de la mamă. Condamnată la 25 ani de închisoare pe motivul că bărbatul i-a fost primar şi s-a refugiat în România, biata femeie a fost mânată tocmai la Magadan. Bunelul Lenuţei din partea tatei, Iluţă Bercea a fost luat în lagărul de la Onega. S-a întors acasă foarte bolnav, având mai mult noroc decât consătenii rămaşi să zacă în pământ străin. Lenuţa, fiica lui Viorel şi Aglaiei Bercea, păstrează memoria rudelor martirizate. După absolvirea unei şcoli profesionale, ea a urmat prin corespondenţă Institutul de economie din Kiev.

Căsătorindu-se în 1980, Gheorghe Rusoi şi Lenuţa Bercea au format un cuplu exemplar. Nu există nimic mai frumos decât viaţa de familie armonioasă, când soţii trăiesc în bună înţelegere. Nu zadarnic se spune că aceea-i soţie bună, care vorbeşte cu iubire; acela-i fiu bun, de care te bucuri; acela-i prieten, în care ai încredere; aceea-i ţară, în care poţi trăi. Rău o duce ţara în care se îngrămădesc avuţii, iar oamenii decad. O astfel de ţară devine repede pradă nenorocirilor, aşa cum se întâmplă în Ucraina din timpurile noastre.

Cunoscând aceste adevăruri, soţii Gheorghe şi Lenuţa Rusoi au muncit mulţi ani în ţări străine. Însă ei n-au procedat ca majoritatea celor ce pleacă să lucreze în Occident. N-au lăsat copiii acasă, ci i-au luat cu ei, acolo unde şi-au găsit un loc de muncă, în Spania. S-au ciocnit de numeroase greutăţi, dar erau fericiţi împreună. Cu mare credinţă în puterea lui Dumnezeu au trecut peste toate încercările. Doar în familie e aşa ca în societate – numai în unire şi înţelegere se ajunge la realizările dorite.

În 2008 familia a revenit la baştină. Copiii lor, fiica Mariana şi fiul Florea, au absolvit şcoli profesionale. Cu banii adunaţi în sudoarea frunţii în străinătate, au deschis un magazin, continuând să lucreze împreună. Cinstiţi în toate, ei trăiesc o viaţa vrednică de laudă. Lumea din sat este mulţumită de serviciile ce le oferă magazinul lor. Ajutându-i pe alţii (nu pot să nu mărturisesc că, împreună cu Vladimir Hudeacovschi, mi-au făcut un mare bine), aceştia oameni se bucură de ajutorul lui Dumnezeu. Gheorghe şi Lenuţa se bucură de copii şi o nepoţică, având grijă să-i cimenteze un frumos viitor.

„SUS, ÎN A MEA BUCOVINĂ, CÂNTĂ PASĂREA STRĂINĂ...”

Interesându-mă mai aprofundat de povestea vieţii consăteanului Florea Rusoi, am avut ocazia să răsfoiesc caietele sale cu poezii. Printre acestea am dat de file scrise de altă mână – o caligrafie frumoasă, îngrijită. Poeziile erau dedicate mamei şi plaiului natal, purtând semnătura „Eufrozina”. Presupunând că este verişoara lui Florea Rusoi, curioasă să aflu mai multe despre această Eufrozină, am apelat din nou la amabilitatea Lenuţei Rusoi.

Şi am aflat că la Boian-Lehăceni au trăit soţii Gheorghe şi Maria Melnic, care aveau mulţi copii – fete şi băieţi. Când au năvălit sovieticii, familia Melnic s-a refugiat în România. Două fete s-au căsătorit şi au rămas pe teritoriul liber al Ţării, iar părinţii cu ceilalţi copii s-au întors la baştină. Eufrozina, de profesie contabilă, căsătorită cu românul Vasile Paglud, este una din fiicele rămase în România. Ea trăieşte şi acum la Rădăuţi. La venerabila-i vârstă de 90 de ani, este unica supravieţuitoare din numeroasa familie. Părinţii, fraţii şi surorile odihnesc în cimitirul din Boian.

Nu degeaba se spune că tot românul se naşte poet. În paginile scrise de Eufrozina am găsit rânduri pătrunse de dorul de părinţi şi satul natal: „Nu scriu versuri,/ Nu-s poet,/ Dar înşir aceste rânduri/ Ce le simt acolo-n piept”, se exprimă fiica înstrăinată, precizând: „Aceste rânduri, cu multă dragoste, le-am scris mamei mele, care şi-a sacrificat viaţa pentru noi (poezii scrise pentru mămica, 8 septembrie 1984)”. Dintr-o poezie dedicată mamei am desprins următoarele rânduri: „Ai şi fete, şi băieţi,/ Toţi s-au dus la a lor masă,/ Singurică stai în casă/ Între cei patru pereţi.// Ai muncit o viaţă întreagă/ Să ne dai în rândul lumii,/ Dar acum la bătrâneţe/ Ai rămas a nimănui”. Autoarea regretă foarte mult că e departe şi nu o poate ajuta pe scumpa ei mamă, rămasă singurică: „Şi tătica-i dus de-a pururi/ Sus în deal la ţintirim,/ Ne aşteaptă şi pe noi/ Lângă el ca să venim”. Când a fost posibil, fiica venea în ospeţie la mama. Ecoul vizitelor ei îl găsim în poezia „Revedere”: „... Eşti voioasă şi senină/ Că îţi este casa plină/ Şi eşti tare bucuroasă/ Că suntem la noi acasă”. Despărţirile erau foarte dureroase: „Ne strângi pe rând în braţe/ Şi-ncepi din nou a plânge/ Că rămâi iarăşi cu dor,/ Fără nici un ajutor”.

Răscolitoare sunt poeziile din care străbate dorul autoarei de plaiul natal, aşa cum citim în „Dor de plaiul Bucovinei”: „Dor, mi-e dor, jalea m-apasă/ Şi mi-i dor de a mea casă,/ De mama ce m-a născut/ Şi cu grijă ne-a crescut./ Sus în a mea Bucovină/ Cântă pasărea străină,/ Cântă şi jalea m-apasă/ Că sunt departe de casă,/ Bucovină, ce n-aş da,/ Ca să fii iarăşi a mea,/ Să trec dealul peste Prut/ Şi acasă să ajung.// Şi amar, amar de spus,/ Când acasă-i greu de-ajuns/ Să vezi satul tău Boianul,/Mama, casa şi tot neamul!” (6 ianuarie 1981). În versurile autoarei vibrează regretul că nu-i alături de măicuţa ei: „Mama e un cuvânt mare/ Ce-l rosteşte fiecare,/ Dar nu toţi îl preţuiesc,/ Ci doar cei ce o iubesc.// Simt în suflet dor de mamă,/ Jale multă mă destramă/ Că eşti singură, bolnavă/ Şi nu-s lângă tine, mamă”. La fel de duioase sunt şi versurile izvorâte din inima ei de mamă pentru fiica Amalia.

Am scris acest articol cu speranţa că va ajunge şi la doamna Eufrozina din Rădăuţi şi îi va aminti de momentele frumoase ale întâlnirilor cu neamurile din Boian.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară

În imagini: Florea Rusoi, în costumul popular al boincenilor, evoluând la un festival; soţii Viorel şi Aglaia Bercea; Gheorghe şi Lenuţa Rusoi.