22 iunie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

TRIST CA NICIODATĂ

14 iunie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

Avea Poetul nostru drag o vorbă, venită din adâncuri. Atunci când îl apăsau greu suferinţele şi necazurile altora, când era amărât de tot, ofta adânc, sfârşind cu:”Tu-i neamul nevoii!”. Aceasta, cică era unica înjurătură auzită de prieteni din gura lui Eminescu, despre care Poetul spunea că a deprins-o de la tatăl său. Cât de actuală este astăzi, la Cernăuţi, pe pământul unde a răsărit Luceafărul poeziei româneşti, această celebră înjurătură! Am ajuns mai mult ca niciodată „neam al nevoii”, fiind prădaţi, jefuiţi asemenea victimelor hoţilor de la drumul mare, de cele mai sfinte comori, preţuite, înmulţite, îndumnezeite de Poetul nostru naţional Mihai Eminescu.

Mai trişti ca oricând, disperaţi cum n-am fost vreodată ne apropiem de 15 iunie, ziua când s-au sfârşit chinurile omeneşti ale lui Eminescu şi sufletul i s-a înălţat la ceruri sau a rămas pe pământ, schimbat într-o floare albastră, într-un murmur de izvor, într-o lumină etern veghind nemurirea noastră... Dureros de trist este tot ce ne-a lăsat Eminescu prin dulceaţa versului, profunde cugetări şi simple cuvinte, pentru că în toate sălăşluieşte adevărul. Iar adevărul nu poate fi decât amar. Cine nu s-a cutremurat, citind sfâşiitoarele rânduri: „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinţi?”!

Unii dintre savanţii răscolitori prin viaţa Poetului aduc aceste versuri drept dovadă că mistuitoarea întristare eminesciană îşi are rădăcina într-un „rău fizic”, generat de-o boală ereditară moştenită de la mama sa. Şi din lirica-i cea mai luminoasă străbat nouri de suspine, dureri, dezolări, melancolii ce pot fi luate ca argument în favoarea limitării pesimismului eminescian la ceva înnăscut, legat de natura sa personală. Astfel de lucruri, însă, sunt în stare să afirme doar cei care nu cunosc sufletul românului, care încă n-au conştientizat că un întreg popor se regăseşte în lirica tristă, dar luminoasă şi dureros de dulce a lui Eminescu. Toţi împreună şi fiecare în parte purtăm ceva din Eminescu în noi. În El ne regăsim visele şi speranţele, amarul şi bucuriile vieţii. Când zicea El că „pe lume sunt multe dureri şi puţine plăceri”, nu se gândea la nevoile sale, căci, din mărturisirile lăsate de cei mai apropiaţi prieteni se ştie că Eminescu era mai presus de mizeriile materiale ale vieţii.

„Ca el n-au fost, nici nu vor fi”, acest adevăr, despre omul care nesocotea interesele sale materiale îngrijorat mereu de ale altora, îl găsim exprimat în amintirile tuturor celor care l-au cunoscut. Ilustrative sunt evocările celui mai apropiat prieten al lui Mihai Eminescu din perioada studiilor la Cernăuţi – Teodor Ştefanelli, care i-a fost coleg de şcoală între 1860-1863, iar peste şase ani, în 1869 la reîntâlnit la Viena. În „Amintiri despre Eminescu”, editate în 1914, T. Ştefanelli scrie:

„Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puţine pretenţii ca dânsul. Când avea bani mânca bine, iar când paralele erau pe sfârşite, se mulţumea cu puţin... Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar în schimb lua mai multe cafele negre şi fuma mult”.

Despre comportamentul Poetului în societate, Ştefanelli consemnează că era rezervat în discuţii: “Toţi cari l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au rămas cu impresia că era tăcut, gânditor şi că numai rareori, silit de împrejurări, ieşea din rezerva sa şi discuta cu cunoscuţii săi. ...Dar dacă erau o samă de obiecte la care trebuia să-l tragi de limbă ca să discute, erau dimpotrivă altele la a căror discuţie nu rămânea Eminescu niciodată pasiv şi aceasta se întâmpla atuncea când era vorba de păturile sociale din România. El avea ură în contra ciocoilor, a parveniţilor…, care prin gazete, prin adunări şi prin scrieri, debutau cu fraze sforăitoare, lipsite de orice fond şi îmbătau lumea cu apă rece, iubea însă poporul cu toată căldura sufletului său, căci pentru dânsul era poporul masa inconştientă, dar sănătoasă şi necoruptă pe care se sprijină statul şi care ne-a conservat limba, datinele, cântecele şi toată individualitatea noastră etnică. ...Expresia ce o întrebuinţa Eminescu când saluta pe colegii săi era: Trăiască naţia!, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele: Sus cu dânsa! Această formă de salutare era uzitată la toţi studenţii din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi”.

Înfruntând tristeţea ce ne apasă, să-i ascultăm vocea, să-i auzim salutul, să nu lăsăm să cadă în genunchi naţia!

Maria TOACĂ