O TROIŢĂ SPIRITUALĂ PENTRU UNIREA RAMURILOR ÎNSTRĂINATE ALE ROMÂNITĂŢII

Ca şi precedenta manifestare (spectacolul de excepţie al celor trei interpreţi de muzică populară, Nicolae Furdui Iancu, Mariana Deac şi Victoria Costinean), întâlnirea de duminică, 22 aprilie, la Casa Naţională a românilor a avut trei protagonişti. Şi acest dialog de suflet a fost ancorat în chenarul tricolor al centenarului. Cu toate că prezenţa a fost mult prea modestă („puţini, dar buni”, vorba ministrului consilier dl Ionel Ivan), întâlnirea, organizată de preşedintele Societăţii „Mihai Eminescu”, Vasile Bâcu, cu pictoriţa Flavia Pintea, cu scriitorul, prof. Ion Răducea, ambii din Iaşi, şi cu „Ţara Fagilor”, almanahul regretatului Dumitru Covalciuc, ne-a inspirat simţiri patriotice, prilejuindu-ne o sentimentală sărbătoare.

Anturajul a fost predominat de tablourile vernisate de tânăra artistă, care, după succesul recentei expoziţii personale la galeria din Iaşi, a ţinut să-şi aducă compoziţiile, estimate ca „un eseu despre fragilitatea umană”, la Cernăuţi, oraş înfrăţit cu urbea ei natală. De fapt, Flavia Pintea e originară din Bacău, însă este ieşeancă prin adopţie, deoarece şi-a făcut studiile, creează şi trăieşte în capitala Moldovei. O parte din inima ei aparţine Cernăuţiului, compoziţiile vernisate fiind inspirate din realitatea românească de la noi, sub impresia vizitei din anul trecut. Acest detaliu a fost desfăşurat de scriitorul Ion Răducea, care în calitatea-i de exeget al artelor a relevat că, ieşind din confortul spaţiului ieşean, artista „a încercat să exprime prin simboluri picturale drama şi dezechilibrul spiritual al românilor înstrăinaţi”. Mesajul tablourilor ei (un viitor incert, un mers în gol, în nicăieri) este transparent, sugestiv, uşor de înţeles, drama socială asociindu-se unor nelinişti interioare. Dar peste toate deznădejdile se înalţă un nimb al speranţei – tabloul cu rădăcinile, simbol al legăturii cu strămoşii.

Remarcând că opera tinerei plasticiene este un semn de mare dăruire sufletească, aptă să întărească legăturile dintre ramurile românităţii înstrăinate de nişte graniţe ce pot fi depăşite prin credinţa şi cultura noastră comună, scriitorul şi-a prezentat şi propria carte – „CFR”, care întruneşte impresiile unui fin observator din timpul călătoriilor cu trenul pe diverse trasee pitoreşti, inclusiv din Ucraina. Ca sugestie pentru lecturarea cărţii ne-a expus frânturi din cugetările şi peisajele admirate pe traseul Transcarpatia - Pocuţia - Kolomyia; Cernăuţi - Larga-Secureni... Prietenul ieşean n-a uitat să ne mulţumească pentru că „Sunteţi cu sufletul român într-o zonă extraordinar de primejduită...”. În asemenea condiţii nu ne rămâne decât să ne bucurăm că inimile noastre se pot întâlni măcar într-un dialog cultural.

Asupra rolului edificator al artei şi culturii ca punţi între popoarele român şi ucrainean a accentuat ministrul consilier Ionel Ivan, adjunct al şefului misiunii diplomatice române la Cernăuţi: „Aceasta este percepţia noastră, a Consulatului General al României la Cernăuţi şi a autorităţilor de la Bucureşti. Numai o cunoaştere mai bună între cele două popoare va consolida şi relaţia politică dintre noi”. Domnul diplomat şi-a exprimat regretul referitor la lipsa tinerilor: „Cu siguranţă, aş fi vrut ca azi să fie mai mulţi tineri în mijlocul nostru. Mă aşteptam la asta fiind vorba de literatură, de artă modernă. Poate că şcoala ar trebui să aibă un rol mai pregnant...”.

Pornind de la delicata constatare a distinsului diplomat, regretul ne este şi mai mare când ne referim la discuţiile pe marginea almanahului „Ţara Fagilor”, care ar trebui să ajungă şi pe băncile şcolare, pentru ca tinerii noştri să cunoască istoria adevărată, cea făurită de marii artizani ai Unirii, trăită şi suferită de generaţiile sacrificate de români. Dumitru Covalciuc a adunat asiduu, cu înalt profesionalism şi responsabilitate, fărâmă lângă fărâmă, restituind adevărul istoric. Cel de-al 27 număr, pregătit pentru tipar de el, nereuşind să-i adulmece aroma de vopsea tipografică, a fost prezentat ca un monument înălţat memoriei sale. Toţi care au vorbit despre conţinutul almanahului, evocându-l mai întâi de toate pe alcătuitor, şi-au exprimat în unison dorinţa ca „Ţara Fagilor” să-şi menţină continuitatea, iar lui Dumitru Covalciuc să i se confirme binemeritatul titlul de membru al Academiei Române post-mortem. Despre actualitatea şi imperativul materialelor adunate în cea de-a XXVII-a ediţie a „Ţării Fagilor” au vorbit prietenii care au cunoscut cel mai bine zbuciumul şi hărnicia alcătuitorului – Vasile Bâcu, Dragoş Olaru, Nicolae Şapcă, Octavian Voronca, Ilie Popescu, Eugenia Balan-Ciocoboc (cu o poezie), dar şi colaboratori ca jurnalistul Vasile Carlaşciuc. De fapt, după cum am ţinut să precizez, marea majoritate a materialilor din cele 27 de ediţii ale almanahului au fost preluate din „Zorile Bucovinei” şi puse la dispoziţia alcătuitorului de jurnaliştii ziarului nostru. Despre articolele inserate la rubrica „Golgota neamului românesc” s-a menţionat că ar putea alcătui Cartea Neagră, care a aspirat s-o editeze Dumitru Covalciuc.

Au trecut deja patru luni de zile de când nu-l mai întâlnim pe Dumitru Covalciuc printre noi, dar tot încă nu putem vorbi despre el la timpul trecut.

Maria TOACĂ