03 iulie 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CINE ARE NEVOIE DE STRUŢO-CĂMILE?

26 martie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

Acest cuvânt, „struţo-cămila”, ce ne vine de la cărturarul şi domnitorul Dimitrie Cantemir, nu-l vom găsi în nici un dicţionar al limbii române. În schimb, întotdeauna au existat (vedem şi astăzi în jurul nostru) modele de oameni ce însumează calităţile unei struţo-cămile în sensul atribuit de înţeleptul Dimitrie Cantemir. Încă nu suntem cu toţii, dar nici nu avem mult până vom corespunde exact acestui cuvânt ciudat.

De obicei, definiţia (porecla) respectivă este dată oamenilor care fac alianţe absurde, amestecă lucruri absolut nepotrivite. Dacă ne referim la condiţia noastră de minoritate naţională în Ucraina, ne încadrăm în pielea exoticei creaturi a lui Cantemir în măsura în care preluăm proverbiala răbdare de la cămilă şi năravul de a ascunde capul în nisip de la struţ. Drept că unii îşi bagă capul în nisip nu doar de frică în faţa primejdiei, ci şi în speranţa că astfel pot scăpa basma curată. În timpul de faţă pentru noi nu există pericol mai mare decât degradarea fiinţei naţionale, începând cu scoaterea limbii materne din învăţământ.

Timp de aproape opt decenii, din 1940 până acum, imunitatea ne-a scăzut la zero, nu mai suntem atât de curajoşi, atât de tari în credinţă, ca generaţia tânără din iarna şi primăvara lui 1941, care a înfruntat gloanţele ocupanţilor sovietici la Lunca şi Fântâna Albă. Pierdem, iar cei care ar putea să le apere cedează de bună voie, ultimele redute ale limbii materne. Am mai scris că inima îmi creştea de bucurie când întâlneam pe străzile din centrul Cernăuţiului tineri părinţi cu copii de mână, şi-i auzeam vorbind româneşte. Nu mai trebuia să-i întreb la care şcoală merg copiii lor, căci ştiam că-i şcoala noastră, cea cu numărul 29.

Acum, aducându-mi nepoţica la lecţiile de pregătire, la acelaşi aşezământ ce şi-a cucerit prestigiosul titlu de gimnaziu, aproape că nu mai aud vorbind româneşte printre părinţi. În ultimul timp, unii ucraineni îşi descoperă rădăcini româneşti sau, pur şi simplu, din nu ştiu ce plăcere, îşi aduc copiii la şcoala cu statut de predare în limba română. S-ar părea că e un fenomen îmbucurător, dacă nu ne-am gândi şi la români care renunţă la materna lor, alegând şcolile cu predarea în limba ucraineană. Bunăoară, eu nu mă bucur de fel când aflu despre români, mai ales din localităţi rurale, care îşi poartă copiii peste două-trei sate la şcoli ucrainene sau insistă să fie deschise asemenea clase în satele lor. De aceea ar trebui să ne pună în gardă faptul când cineva renunţă la instruirea în limba sa maternă. Am stat de vorbă cu câteva mame şi o bunică din Ridkivţi care şi-au înscris copiii pentru viitoarea clasă întâia la gimnaziul „Alexandru cel Bun” din Cernăuţi. Mama Stela (cu soţ ucrainean) vrea ca fetiţa „să nu-şi piardă limba română”. O ucraineancă, originară din Chelmeniţi, căsătorită la Ostriţa, a decis să-şi dea fetiţa la această şcoală „ca să înveţe româna şi pentru că e mai aproape de casă decât şcoala din Ostriţa”. Bunica din Ridkivţi, în familia căreia nimeni nu vorbeşte româna, o aduce pe Solomia la şcoala românească din Cernăuţi pentru că „şi aici se învaţă în ucraineană...”. Mama Valentina, originară din Ivano-Frankivsk, cu nume de familie neaoş românesc, Zmeu, (după soţ), a recunoscut că nici soţul nu ştie româneşte, dar speră că băieţelul va deprinde repede limba şi nu va întâmpina dificultăţi.

Un caz aparte prezintă Arcadie şi Daniela Agafiţă, părinţii preşcolarului Valentin. Ambii sunt români, dar băieţelul lor abia acum, la lecţiile de pregătire, învaţă limba maternă. Daniela a absolvit şcoala ucraineană din Ceahor, unde au trecut cu traiul părinţii ei din Mihoreni. Acum vrea să recupereze greşeala de a nu-l fi învăţat din leagăn pe fiu limba maternă a ambilor părinţi şi bunici.

N-am stat de vorbă cu toţi acei părinţi care nici ei, nici copiii lor nu cunosc româna. Însă cei cu care am conversat mi-au spus că sunt la curent cu statutul şcolii, dar şi cu art. 7 al legii învăţământului. Oricum, toţi susţin că vor ca odraslele lor să înveţe limba română. Atât doar că există o diferenţă între a învăţa o limbă şi a fi instruit în acea limbă. Doar majoritatea părinţilor îşi dau copiii la această şcoală ca să fie instruiţi în limba română şi educaţi în spiritul tradiţiilor naţionale. În mod normal, limba română trebuie învăţată la lecţiile de română, iar ucraineana la orele de ucraineană. Când se amestecă una peste alta, aplicându-se un ciudat bilingvism, apar struţo-cămilele.

Nu credem că Ucraina va prospera cu struţo-cămile. Iar interesul pentru limba română ar trebui să fie luat în vedere de Departamentul Învăţământ şi Ştiinţă din regiune şi să se introducă ore de română în şcolile ucrainene, măcar în satele cu populaţie românească, aşa cum sunt Colincăuţi, Cotileu, Valea Cosminului, Molodia, Ceahor ş.a.?

Maria TOACĂ

În imagine: copiii din această clasă românească din Cernăuţi, înfiripată în 1990, au ajuns oameni prosperi în Ucraina şi Occident, datorită instruirii în limba maternă, limba noastră cea română!