28 iunie 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DUPĂ RĂPIREA BUCOVINEI, DE SĂRĂCIE, NE MÂNCAU PĂDUCHII ŞI RÂIA…

26 martie 2018 р. | Categorie: Noutăţi


SAGA UNUI ROMÂN DESCHIABURIT, AJUNS ÎN „RAIUL” BOLŞEVIC

DUPĂ RĂPIREA BUCOVINEI, DE SĂRĂCIE, NE MÂNCAU PĂDUCHII ŞI RÂIA…

Activând instructor la premilitari, Constantin Macreniuc a fost nevoit să-şi părăsească familia, pe cei scumpi şi dragi şi să se refugieze cu armata română în Ţară. După decesul subit al tatălui său, Ana, soţia lui Constantin, oricum n-a mai avut linişte şi zile senine.  Împreună cu cei patru copilaşi a fost nevoită să-şi lase casa şi averea, fiind evacuată de noua conducere în Broscăuţi. Sat străin, casă străină, lipsuri, căci toate bunurile au rămas acasă, la Crasna, amar şi durere fără margini au îndurat în acele timpuri grele, fără sprijinul şi susţinerea soţului.

Ana regreta mult că nu l-a urmat în România, n-a plecat şi ea cu copiii. Dar de unde putea să ştie ce-i pregăteşte soarta. Ofta şi-i jucau lacrimile în ochi când se scula dimineaţa, cu amar şi cu privirile încețoșate de lacrimi lucra toată ziulica pe ogoare şi tot plângând se culca. Doar noaptea, ca să n-o vadă copiii,  dădea frâu liber lacrimilor. Astfel îşi mai uşura sufletul, împovărat de durerea despărţirii de soţ, de amarul şi nevoile zilnice în care nimerise în consecinţa „eliberării”. 

„Am locuit în casă la Vasile Kabiuk. Totul era străin. Ne evacuaseră în grabă şi mama n-a reuşit să ea nimic, în afară de straie. Au venit zile negre pentru noi. Adeseori o vedeam pe mama cu ochii în lacrimi. Toată ziulica cât era de mare,  muncea cu sapa în mâini pe ogoarele  oamenilor, de dimineaţă până asfinţea soarele, ca să ne-aducă ceva de-ale gurii, căci muream de foame nu altceva. Mama ne dădea totul ce avea nouă, copiilor, iar ea, sărmănica, se culca flămândă, iar a doua zi pleca iarăşi la muncă. Cu toate că eram încă foarte mic, mi se rupea inima când o vedeam plângând. Visa, biata, că mănâncă şi îşi sugea degetele, încât au rămas subţiri, numai osul. Am trăim foarte greu în acei ani după ocuparea Bucovinei. Chiar mai greu decât cei ce luptau pe front, căci aveau măcar de mâncare, dar noi muream de foame. De sărăcie şi necaz ne mâncau păduchii şi râia, exact cum a spus tata, înainte de a pleca în România, când o ruga pe mama să-l urmeze în Ţară. Mult a mai suferit sărmana măicuţă că n-a plecat, considerându-se vinovată de toate necazurile ce au dat buzna peste familia noastră după ce tata s-a refugiat. Cu această durere în suflet a trăit toată viaţa şi nu şi-a putut ierta până la moarte greşeala. A muncit din răsputeri ca să nu murim de foame”.

Cu timpul, rănile s-au mai cicatrizat, însă continuau să mai sângereze în inima Anei. Li s-a permis să se întoarcă  acasă, la Crasna. Se visau fericiţi cu părintele împreună, căci nimeni nu dorea să creadă că „raiul” adus de bolşevici va fi veşnic sau, cel puţin, va dura peste şaptezeci de ani.  Însă bucuria întoarcerii avea să fie amară, căci au găsit casa părintească aproape în ruine.

„Când am aflat că ne dau voie să ne întoarcem acasă, de bucurie, am început cu toţii să plângem, încât mama nu ne putea linişti, înecându-se şi ea în lacrimi. N-am dormit toată noaptea. De-abia aşteptam să se zărească de ziua. Cum numai s-au aprins zorii, ne-am sculat şi ne-am pregătit de drum, cu toate că nu prea avem nici ce lua cu noi, căci au rămas toate lucrurile la Crasna. Bucuroşi că vom trăi ca înainte, ne-am pornit spre casa noastră. Însă, când am ajuns în faţa casei bunicilor după mamă, bunelul decedase când a plecat tata, iar bunica trăia cu fiica mai mică, lăsându-ne casa nouă, am găsit-o aproape distrusă – fără uşi şi ferestre, din casă era totul furat, au rămas doar pereţii goi goluţi. Văzând-o pe mama cum plânge în hohot, de jale, ne-am adunat toţi în jurul ei, am îmbrăţişat-o şi plângeam cu toţii de-ţi era mai mare mila de noi. Mama nu se aşteptase la aşa ceva. Cât am trăit în casa cea străină în Broscăuţi, ne liniştea mereu că o să ne întoarcem la cuibul nostru şi vom trăi omeneşte. Cred că această speranţă a şi ţinut-o în viaţă pe mama, vlăguită de muncă şi foamete. Speranţa că vom trăi iarăşi în casa noastră, vom avea ce mânca, ce îmbrăca, unde dormi, ne-a hrănit şi pe noi când ni era foamea mai mare. Dar bucuria din ochii şi inimile noastre a dispărut, văzând casa distrusă şi prădată.

Nu-mi amintesc cât timp am stat astfel îmbrăţişaţi în amorţire. Se înnoptase de-acum. Mama, parcă a înseninat-o Dumnezeu, şi-a revenit, a ridicat sus capul şi ne-a zis s-o urmăm. Ne-am dus la casa cea frumoasă, cumpărată de la neamţ, pe care ne-o luase noua stăpânire. Am găsit-o părăsită, prădată, căci totul dinăuntru era furat, dar avea măcar uşi şi ferestre. Eram bucuroşi şi pentru atât. Mama, fiinţă plăpândă, dar harnică,  s-a apucat din nou vârtos de muncă. Nu ştiu de unde îşi sorbea puterile, probabil, din credinţă, căci a trăit muncind şi rugându-se lui Dumnezeu să-i dea puteri să ne vadă mari. Însă n-am reuşit bine să ne acomodăm, căci  ne-am îmbolnăvit de tifos”.

Felicia NICHITA-TOMA

Fotografii din arhiva lui Dumitru MACRENIUC

(Va urma)

„Zorile Bucovinei”

21. 02. 2018