Am citit în ziarul „Zorile Bucovinei” din 11 ianuarie (nr.3) articolul „Moare încet sufletul românului”, semnat de Felicia Nichita-Toma, şi vreau să spun că în Ceahor, sat românesc, sufletul românului e aproape mort. Limba maternă, româna o vorbesc doar oamenii mai în vârstă, căci dintre cei tineri, rar cine o cunoaşte. E dureros să recunoaştem,l dar aceasta e purul adevăr, din an în an tot mai puţin în Ceahor se aude limba română, graiul strămoşilor noştri.
Se mai citeşte în biserică în limba română, dar încet liturghia începe să se ţină în vechea slavonă. Ne bucură faptul că mai sunt gospodari şi gospodine în sat, pe care îi doare ceea ce se întâmplă cu limba română – aceştia sunt Veronica Hriţcu, Vitalie Gabor şi membri ai corului „Dragoş Vodă”, care se străduiesc să păstreze limba şi obiceiurile strămoşeşti. De sărbătorile religioase de iarnă, dna Veronica Hriţcu a organizat un Festival de colinde în Casa de Cultură din Ceahor, edificiul căreia, graţie harnicului primar Gheorghe Cobliuc, a fost reparată capital şi acum are un aspect frumos şi atractiv.
În timpul României, clădirea respectivă din Ceahor se numea, Casa de Cultură „Iacob Zadik”, în cinstea generalului român (comandantul Diviziei a 8-a, care, la 11 noiembrie 1918, la chemarea lui Iancu Flondor, artizanul Unirii, aflându-se în fruntea armatei române, neîntâmpinând nici o rezistență, a eliberat Bucovina ce se afla sub stăpânirea Austro-Ungariei, restabilind ordinea, iar la 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Reședinței Mitropolitane din Cernăuți, este convocat Congresul General al Bucovinei și se votează Unirea Bucovinei cu România). Până la intrarea triumfală în Cernăuţi, trupele române au rămas o noapte în Ceahor. Ceahorenii, în frunte cu părintele Berariu, i-au primit pe ostaşii români şi conducătorul lor foarte călduros.
Adevărul istoric constă în faptul că aceasta a fost o eliberare din toate punctele de vedere:
Dacă consulul onorific al Austriei, S. Osaciuk, numeşte „eliberare”, în 1944, a Bucovinei de către armata roşie, când au fost ucişi sute şi sute de români şi ucraineni, iar în 1946-1947 au decedat mii de oameni din cauza foametei şi bolilor, dacă el consideră că astfel trebuie să fie „eliberarea”, atunci, cum, după părerea lui, trebuie să fie ocupaţia?
În scuarul de lângă fosta Arhivă Regională din Cernăuţi se află monumentul lui Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei, atunci apare întrebarea firească: pentru un ocupant s-a găsit loc în Cernăuţi, dar pentru Alexandru cel Bun, întemeietorul oraşului, nu este loc?
La 15 ianuarie curent, de ziua naşterii lui Mihai Eminescu noi, membrii corului „Dragoş Vodă” , plecam de la sediul Societăţii „M. Eminescu” spre monumentul Poetului nostru naţional, îmbrăcaţi în haine naţionale, în frunte cu Tricolorul, iar din spate am auzit strigătele unor bărbaţi din stradă: „Suki, separatistî!” („curve, separatişti!”). Astfel, noi, românii, pe pământul nostru strămoşesc, am ajuns să fim numiţi şi „ocupanţi”, şi „separatişti”. Ce ne mai aşteaptă?
Nicolae PRIDIE, comuna Ceahor, raionul Hliboca