23 iulie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MOARE ÎNCET SUFLETUL ROMÂNULUI…

8 ianuarie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

MOARE ÎNCET SUFLETUL ROMÂNULUI…

 Triste constatări în Anul Centenarului Marii Uniri.  Adevărul e că dispare încetul cu încetul în ceaţa uitării şi indiferenţei acel spirit al românismului ce ne înflăcăra, ne înălţa aspiraţiile şi ne creştea aripi, ce plana cu visele noastre spre sfintele idealuri ale străbunilor. Moare lent Sufletul Românului odată cu trecerea în nefiinţă a unor personalităţi de vârf ale culturii şi istoriei Bucovinei cedate, răpite şi înstrăinate de Ţară precum academicianul Grigore Bostan, profesorul Vasile Bizovi, scriitorul Dumitru Covalciuc, dar şi a unor oameni simpli precum poeta populară Elena Fedoreac, etc.,  patrioţi care şi-au iubit cu adevărat Limba şi Neamul. Piloni ai sufletului românesc, trecut prin vicisitudinile istoriei, pe care se mai ţine patriotismul adevărat, căci celor tineri nu le prea pasă de nimic, în afară de bani,  sunt profesorii Eleonora Bizovi, Todor Nicolaevici, Nicolae Mintencu etc, prezenţi chiar şi la pichetarea Administraţiei Regionale de Stat. Cert, sunt şi alţii în inimă cu dragoste de cele sfinte ale neamului, dar vocile lor nu sunt auzite. Veţi spune că exagerez, dar acesta, spre regret, e purul adevăr, pe care ni-i teamă să-l spunem. Îl divulgăm doar în şoaptă, între noi, numărându-ne pe degete câţi am mai rămas, câţi vom mai ajunge până la Centenar? Şi dacă vom muri de moarte naturală? Nu va şti nimeni... Subită a fost şi plecarea colegului nostru Dumitru Covalciuc, care avea atâtea planuri, atâtea cărţi de editat în legătură cu măreaţa zi de 1 Decembrie 2018 -  100 de ani de la Marea Unire. Dacă nu era atacul de cord, infarctul…?! Probabil, i-a fost predestinat să nu-şi vadă visul aievea. De altfel, l-a chemat, posibil, la el, prin ecoul vremurilor vitregite, pe urmele sale încă sângerânde,  poetul martir Ilie Motrescu, un alt colaborator al „Zorilor Bucovinei”, zborul înalt în sferele spirituale ale  literaturii române al căruia  a fost frânt la vârsta de doar 27 de ani, fiindcă şi-a iubit până la sacrificiu Neamul.

De altfel, doar partea română, Ministerul de Externe,  a făcut publice unele puncte ale concluziei Comisiei de la Veneţia ce s-a pronunţat în favoarea limbii române („Comisia de la Veneția critică art. 7 din legea amintită și cere modificarea sa, apreciind că acesta este vag, lipsit de precizie juridică și de claritate, și nu garantează în mod adecvat dreptul la educație în limba minorităților. Comisia cere astfel amendarea art. 7 și înlocuirea sa…”), însă Ucraina, care urma să dea publicităţii  rezultatele deciziei Comisiei, nici până azi n-a făcut-o, tace. Mai bine zis, le-a interpretat cum i-a convenit. Toţi tac şi cei de la Veneţia, şi Europa, şi noi… Or, într-adevăr, poziţia Comisiei a fost ambiguă – să fie şi lupul sătul, şi capra întreagă? Ce urmează… asimilarea lingvistică, ucrainizarea forţată a şcolilor cu limba română de predare?!

Nu exagerez, dar în Ucraina, ţara care ca o mamă bună ar trebui să-i aibă în grijă pe toţi copiii, nu ne protejează. Trăind pe pământul strămoşesc, nu ne aflăm în siguranţă, nu avem viitor, căci, în  încercările noastre de a ne proteja Limba, Identitatea naţională, suntem etichetați  ca separatişti. Nu ne protejează nici legile ţării ai cărei contribuabili suntem. Mai mult, politica statului de asimilare forţată continuă şi prin ar 7 al noii Legi a învăţământului. Nu ne ocrotesc nici tratatele internaţionale. După cum am mai scris, nu se ţine cont nici de opinia Comisiei de la Veneţia din decembrie precedent, cei de la conducere ţinând una şi bună: articolul 7 nu va fi modificat, iar procesul de învăţământ în şcoli va trece la limba ucraineană. Cei din învăţământ „încearcă” de-acum insistent să-i convingă pe românii autohtoni de necesitatea acestui pas - studierea tuturor disciplinelor în limba de stat.  Sub pretextul că lipsesc de la ore, elevilor nu li se permite să participe la manifestările cu ecou naţional. Bunăoară, cum a fost şi la Ziua Bucovinei la „Zorile Bucovinei”.

Nu se ia nici o atitudine faţă de provocările la adresa românilor nu doar din partea unor ultranaţionalişti, ci şi a presei de limbă ucraineană. Din  „ocupant”, la el, ACASĂ, românul nu e scos. Dar ce să mai zici de aţa-numiţii, de autorităţi, „huligani”, pe când consulul onorific al Austriei la Cernăuţi, S. Osaciuk, numeşte, în „amintirile” din pozele vechi din arhivele partidului comunist, postate la 4 ianuarie curent în pagina sa de Facebook,  perioada românească „ocupaţie” („Режим румунський, який був встановлений тут, у Чернівцях з липня 1941 р. був антиукраїнський (націлений на ліквідацію українського життя), антисемітський, антигуманний, загарбницький.”(„Regimul românesc, instaurat aici, în Cernăuţi din iulie 1941 a fost antiucrainean (orientat la lichidarea existenţei ucrainenilor), antisemit, antiuman, de cotropire”), iar pe sovietici – eliberatori. Citez: ”1944 р. після визволення Червоною Армією” („a. 1944 după eliberarea de către Armata Roşie”). Interesant, ocuparea Crimeii de către ruşi tot o numeşte eliberare? Oare aceasta să fie misiunea unui consul, fie şi onorific? Să semene vrajbă şi ură, alăturându-se  „huliganilor” ce ne vandalizează monumentele şi drapelele, „activiştilor” ce ne sperie cu lozincile „Ia aminte străine, aici stăpân e ucraineanul ” (la care închid ochii cei de la conducere) pentru a ne băga în sperieţi ca să uităm de Limbă, din ce Neam ne tragem, de unde venim şi încotro ţinem calea? Să-l întrebăm pe onorabilul istoric şi  consul dacă perioada de după 1918, 1941,  e „ocupaţie”, atunci cum s-o numim pe cea după 1774 - anexarea unei părţi a Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare de către Austro-Ungaria (denumită apoi Bucovina)?  Şi pe cea din 1944, când  „eliberatoarea” Armată Roşie a distrus prin înfometare, masacre şi deportări, nu doar mii de români, ci şi ucraineni?

Spre regret, fraţii ucraineni n-au învăţat nimic din cele pătimite, de altfel, împreună cu noi, românii, ci au adus  răutatea şi vrajba cu ei în noul an. Şi este o lege a naturii că  relele din Cutia Pandorei întotdeauna se întorc la cel care a deschis-o.  La urma urmei, noi n-am venit aici de pe aiurea, trăim pe pământul nostru strămoşesc. Respectăm vecinii şi cerem să fim respectaţi şi noi. Oare atât de mult dorim?

Dumnezeu cu ei, cu „prietenii”. Dar ce facem noi, dragi conaţionali? Anul ne-a trecut pragul cu probleme vitale nesoluţionate. Cea mai strigătoare la cer e legea ce ne scoate Limba Română din şcoli. Şi dacă nu ne mai poate apăra nici o lege europeană, să cerem ferm şi insistent să fim declaraţi popor băştinaş, precum tătarii din Crimeea, căci acesta e dreptul nostru istoric la Identitate, Continuitate prin Limbă.  Ce facem, tăcem mai departe?

Felicia NICHITA-TOMA