DIN SFERELE DIVINE ALE NEMURIRII

„Eminescu este un Beethoven al graiului românesc”

(Tudor Arghezi)

Pentru românii rupţi de la inima Patriei de vicisitudinile unor timpuri ostile, mai ales simplii ţărani din Basarabia şi nordul Bucovinei, supravieţuitori ai nelegiuirilor asupritorilor de la Răsărit, dar şi din alte părţi ale lumii, Eminescu este mai mult decât un „Beethoven al graiului”, cum l-a numit atât de inspirat Tudor Arghezi. Or, de bună seamă, nici printre intelectuali nu se găsesc mulţi care ar cunoaşte creaţia ilustrului compozitor german sau le-ar spune ceva numele maestrului simfoniei şi sonatei.

Eminescu, însă, trăieşte în sufletul tuturor celor care gândesc şi vorbesc româneşte, chiar dacă nu l-au învăţat în şcoală, nu i-au căutat cărţile ca să-l citească din scoarţă în scoarţă. El pătrunde până şi în sufletele cele mai insensibile, dacă nu prin lectură sau prin memorizarea versurilor, apoi prin cântec. Tinerii de astăzi, bunăoară, nu mai sunt receptivi la poezie aşa ca generaţiile premergătoare. Dar ca şi adolescenţii de acum cincizeci, o sută de ani, ei se îndrăgostesc, suferă, sunt înaripaţi de iubire – sentimente ce-i apropie inevitabil de lirica de dragoste eminesciană. Mai cu seamă, versurile puse pe muzică, cele care au devenit celebre în interpretarea unor cântăreţi vestiţi, îi fac pe tineri să ajungă pe cărări însorite la Eminescu.

Ferice de copiii care au părinţi şi profesori capabili să le altoiască dragostea de poezie, în general, şi, îndeosebi, de opera lui Eminescu, făcând abateri de la programa şcolară, care în unele cazuri provoacă reacţii adverse, duce la respingerea până la repulsie a unor valoroase creaţii. Îmi amintesc cum plângea o elevă din cauza muştruluielii primite de la diriginta clasei pentru o notă proastă la literatura română, la analiza poemului „Oul dogmatic” de Ion Barbu. Specialistă de matematică, profesoara a făcut-o cu ou şi oţet, neînţelegând cum se poate ca o elevă eminentă să nu fie în stare a spune câteva cuvinte despre… „un lucru atât de simplu – nişte versuri”. Că doar nu trebuia să rezolve o ecuaţie cu mai multe necunoscute…

Poate, într-adevăr, e uşor a îndruga „un şirag de vorbe goale” la lecţiile de literatură şi, fără doar şi poate, în programa şcolară nimeresc şi „opere”, despre care fără vreun efort intelectual sau sufletesc se poate debita la nesfârşit cuvinte. Dar acest subiect necesită o abordare serioasă din partea unor persoane competente în domeniu. La altceva aş vrea să-l aduc pe cititor cu gândul în preajma celei mai triste date din calendarul sufletului românesc. Care este pasul cel mai uşor spre Eminescu pentru a-i descoperi înţelesurile ascunse, a ne pătrunde de blânda şi melancolica-i lumină, rămasă de la arderea sa mistuitoare? Există oare ceva mai plăcut pentru suflet, decât să stăm la un apus de soare şi să ascultăm „Seara pe deal”, cântată de Tudor Gheorghe, „Atât de fragedă” în interpretarea ansamblului „Mondial”, „O, rămâi”, de Nicu Alifantis, „Dintre sute de catarge”, revărsate melodios de Florin Bogardo, „Pe lângă plopii fără soţ”, în varianta Mariei Răducanu, „Şi dacă” de Angela Gheorghe, „Ce te legeni…” – una din cele mai răvăşitoare melodii ale legendarei formaţii „NOROC”, a lui Mihai Dolgan! Iar dacă aveţi pe discurile vechi sau găsit pe Internet piesa „Revedere” în interpretarea aceleiaşi formaţii, veţi simţi revelaţia extraordinară a nemărginitei tristeţi a plecării. Ambele melodii pot fi incluse în tezaurul clasic, care merită să fie transmis copiilor noştri.

Am nominalizat doar câteva din cele mai frumoase versuri eminesciene – pe cele mai frumoase melodii, sau cele mai frumoase melodii – pe cele mai frumoase versuri… Sensul rămâne acelaşi, căci în lirica Poetului iubirii, al teilor, al sublimului naturii vibrează muzica divină. A spus cu mult înaintea noastră Garabet Ibrăileanu că „Muzică, prin fond şi prin formă, POEZIA lui Eminescu nu mai are nevoie de nici o altă melodie”. Şi prin forma lirică de maximă tensiune emotivă şi prin conţinut poezia Sa poartă un superb veşmânt cantabil.

Poeziile eminesciene se cântă singure, cititorul din toate timpurile rămânând vrăjit de „poezia muzicii” şi „muzica poeziei” prezente în operele sale. George Călinescu afirma: „Sunt în opera de maturitate a lui Eminescu câteva poezii pe care prin forma şi conţinutul lor e nimerit să le numim romanţe”. E cunoscut faptul că junimiştii le considerau cantabile şi le cântau în cor. Dar şi poeziile care n-au atribuţii cu genul romanţei şi n-au intrat în atenţia compozitorilor, vibrează de armonia versurilor, de muzica rimelor, silabelor, a cadenţei… Nu întâmplător, Poetul regreta amarnic că, deşi a fost înzestrat cu un auz muzical remarcabil, n-a învăţat muzica. Elocventă este o scrisoare a lui Mihai Eminescu adresată Veronicăi Micle, în care se destăinuieşte: „Muzica întotdeauna mă predispune spre o visare creatoare”. Tot acolo Poetul mărturiseşte că mama sa avea un glas fermecător, „întrecându-se cu tata, care cânta ca un adevărat artist la flaut”. Era fascinat de nocturnele lui Chopin, care îl făceau să plutească în sferele divine ale nemuririi dumnezeieşti, de „beţia inteligenţei”, care subjugă sufletul. Sentimentul de libertate, de fericire, de evadare în nirvana, de linişte învăluită într-o dulce durere ne stăpâneşte şi pe noi, atunci când ascultăm melodiile pe versuri eminesciene.

Mulţi compozitori şi cântăreţi au fost captivaţi de versul eminescian încă de la finele secolului XIX, când unele texte de dimensiuni reduse au fost însoţite de muzica unor romanţe şi valsuri. Din timpul vieţii Poetului sunt cunoscute două romanţe, pe muzica lui Iancu Filip – „De ce nu-mi vii?” şi „Pe lângă plopii fără soţ”, scrise în anul 1887, când Mihai Eminescu se afla în îngrijirea surorii sale, la Botoşani. În colecţiile Muzeului Judeţean Suceava se păstrează partitura integrală a lui Ciprian Porumbescu pe versurile „Înger de pază”, cuprinzând date preţioase asupra locului şi timpului când a fost creată: Stupca 21/10-1880. Manuscrisul a fost donat muzeului de Ciprian Raţiu, un nepot de-al compozitorului. Partitura definitivă a fost compusă pentru voce cu acompaniament de pian.

Moartea Poetului a generat un nou val de interes pentru muzicieni – mulţi au compus serenade, romanţe, valsuri… Capodoperele lui Eminescu au fost un izvor fermecător de inspiraţie pentru George Enescu. Dar apogeul interesului şi cea mai spectaculoasă varietate s-a produs în anii 60 ai secolului trecut, când pe scenele din România şi-au făcut apariţia muzica rock şi folkul. „Grădina de frumuseţe”, lăsată de Eminescu moştenire lumii, a prins o nouă viaţă prin vocile de la „Mondial”, „Sfinx”, „Noroc” (mai târziu „Contemporanul”), prin inconfundabilele voci ale Sofiei Rotaru (O, rămâi”), Mariei Bieşu („De ce nu-mi vii?”), Ştefan Petrache („Ce te legeni…”), Gheorghe Sărac… Apropo, de Gheorghe Sărac, cred că nu sunt unica în acest oraş, care păstrez două discuri de viril, cu 21 titluri de romanţe pe versuri eminesciene. E drept, discurile adună praful undeva într-un colţ dosit, acum având posibilitatea să găsesc orice melodie pe oceanul imens al Internetului. Însă nu pot să le arunc, deoarece ele îmi amintesc de serile când ascultam omagiul unui interpret muritor adus geniului nemuririi noastre, plutind pe undele emoţiei cântăreţului de o profundă rezonanţă românească.

În secolul vitezei, când oamenii nu prea au răgaz pentru mici bucurii sufleteşti, chiar şi slujitorii Bisericii apelează la tehnologii moderne pentru propovăduirea cuvântului Domnului şi a culturii de cea mai înaltă valoare. Versurile lui Eminescu înlesnesc îmbinarea armonioasă dintre cultură şi tehnologiile de ultimă oră. Interpretate pe muzică bisericească, ele pot fi ascultate pe iPhone şi iPad. La începutul anului curent, către aniversarea 163-a a naşterii Poetului, Arhiepiscopia Argeşului şi Muşcelului a pregătit un album de cântece pe versuri eminesciene, interpretate psaltic şi coral, care conţin 11 piese şi pot fi accesate pe iPhone şi iPad, în cadrul Aplicaţiei „Mănăstirea Curtea de Argeş”. Astfel, şi prin muzica psaltică se uneşte divinitatea cu harul Poetului.

Adunând şi ascultând tot ce am putut găsi din lirica cântată a lui Eminescu, le dau dreptate celor care susţin că nu există un elogiu mai înălţător şi mai sensibil ce poate fi închinat lui Eminescu decât cel pe care i l-au adus Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Tristeţe, melancolie sfâşietoare, dar şi magie de vis, şi un imens simţ al libertăţii, al înălţării prin durere, eliberării de nimicnicii răsună în imnurile cântate de aceste două făclii, topite în sublimul eminescian, ce „au ars în cântecul lor, cum Mihai Eminescu a ars în poezia Sa” (afirma Grigore Vieru – părintele lor spiritual).

Spunea undeva Poetul nostru naţional că „toată lumea crede în dragoste, însă unii se întreabă dacă ea există cu adevărat”. Dacă ne referim la relaţia noastră cu idealurile eminesciene, ne încadrăm de minune în sintagma filozofiei sale, crezând sincer, aidoma Cătălinei, că avem multă dragoste pentru Luceafăr. Însă, muritori fiind, nu ne ajunge nici putinţă, nici dorinţă să lăsăm lumea noastră, să ne înălţăm în „palate de mărgean”. E omenesc, simplu şi pământesc să-i implorăm Luceafărului coborârea… Ce ne facem, însă, cu acel dacă „dragostea noastră există cu adevărat”?

 Maria TOACĂ