PÂNĂ CÂND S-A PRELINGE ULTIMA LACRIMĂ DE SÂNGE

„Doamne, pentru ce oare ne-ai pedepsit? Trăiam fericiţi în Ţara noastră, dar au venit bolşevicii şi ne-au robit. Şi-au bătut joc de noi cum au dorit şi n-a avut cine ne apăra de neagra urgie. În iunie 1941, când în satul nostru au dat buzna o mulţime de camioane, însoţite de soldaţi şi activişti bolşevici din localitate, tata, Ştefan RAUŢCHI, dormea în podul grajdului. Ne-au trezit în zori, satul răsuna de răcnetele oamenilor şi lătratul câinilor. Ne-au îmbrâncit din casă –  pe mama Elena şi pe noi, cei trei fraţi. Eu aveam 13 ani, fratele Vasile – 9, iar mezinul Petrea – 4 anişori. Am fost declaraţi „duşmani ai poporului”, fiindcă fratele cel mai mare, Ion, a căzut răpus de gloanţele grănicerilor sovietici în Lunca Prutului, când, împreună cu alţi consăteni, a încercat să treacă frontiera în Ţară. Ne-au dus apoi la Sadagura, unde ne-au încărcat în vagoane pentru vite. Sora cea mai mare, Aurica, care trăia la o mătuşă, a scăpat de deportare şi venise şi ea la gară. Noi plângeam în tren, dar ea şi o mulţime de oameni ce venise să-şi ia rămas bun de la rude, răcneau în gura mare pe peron de-ţi părea că a sosit sfârşitul lumii. Însă pe ruşi nici în spate nu-i dorea că suntem încă copii şi nu avem nici o vină. Ne-au dus cu trenul până în Omsk, Rusia, iar acolo ne-au dat o baracă fără geamuri şi uşi, acoperită cu brazde, în care ne adăposteam 6 familii. Era după Duminica Mare, însă acolo, în Siberia, era încă ger, încât îngheţa apa în fântână. Iar când ploua, baraca se umplea de apă. Înduram foame, mâncam borş cu buruieni şi coajă de cartofi. Mama, pentru o bucăţică de pâine, muncea de cu zori la arie, într-un sovhoz din raionul Marininsk ce se afla la o depărtare de 12 km de baraca noastră şi era nevoită să umble pe jos. Se întorcea noaptea acasă cu picioarele umflate de ger şi oboseală. Într-o zi, când era la lucru, a căzut pe gheaţă, şi-a crăpat capul, decedând pe loc. Tata a murit şi el de supărare, foame şi necaz peste şase săptămâni, lăsându-ne pe noi, cei trei copii, orfani. Eu am lucrat mai întâi la o fermă de viţei, apoi mulgătoare. Ne-a salvat laptele şi puţina pâine pe care o primeam eu şi fratele Vasile, care păştea vitele sovhozului.

După ce au decedat părinţii şi a murit Stalin, ne-au permis să ne întoarcem acasă. Când am ajuns în Mahala nu mai aveam unde ne opri, căci casa ne-o luase bolşevicii la stat. Primarul Gheorghe Iliciuc însă ne-a trimis înapoi. O lună am stat în închisoarea din Cernăuţi, unde eram zilnic bătuţi şi interogaţi, apoi ne-au transferat la cea din Kyiv, de unde am fost duşi iarăşi în Omsk. Când i-am întrebat de ce îşi bat joc de noi, ne-au răspuns: „Ai voştri v-au trimis înapoi, iar noi nu purtăm nici o vină”. După 13 ani de calvar şi iad îngrozitor ne-am întors cu toţii la Mahala. Am lucrat din greu, crescând animale ca să pot cumpăra munca mamei şi a tatei -  căsuţa părintească – de la statul sovietic, dar grajdul şi saraiul aşa şi i-a rămas kolhozului, căci nu am mai avut pe ce le plăti. Nu aveam bani, căram cu spatele lemne din pădure şi le vindeam ca să avem din ce trăi. Am trecut iadul pământesc, numai pe cruce n-am fost răstignită. Am ajuns să-mi îngrop doi fii, iar Dumnezeu mai ţine doar pentru chinuri sufletul în mine. Am muncit o viaţă – 13 ani în Siberia şi 28 –  în kolhozul din satul natal – şi m-am ales cu o pensie mizeră ce nu-mi ajunge nici pentru strictul necesar”, nu-şi poate stăpâni lacrimile durerii Maria TASARCIUC.

Cu durere în suflet trăieşte şi Domnica CAULEA, socrul căreia, Gheorghe CAULEA, a fost rupt cu forţa din sânul familiei şi dus la muncă silnică la Onega, unde şi-a găsit sfârşitul, iar soţia-i Zamfira a rămas văduvă cu doi copii mici –  Pintilei avea 4, iar Ştefan –  2 anişori.

Felicia NICHITA-TOMA

Fotografii de Nicolae HAUCA

 (Va urma)