PLÂNG ŞI SUSPINĂ SUFLETELE CELOR OMORÂŢI FĂRĂ VINĂ (II)

Ferească-ne, Doamne, de acele timpuri

Iscoadele bolşevice au adus apoi lipoveni de la Fântâna Albă, care au săpat câteva gropi şi i-au aruncat şi pe cei morţi, şi pe cei vii, apoi cu un buldozer i-au acoperit cu lut, făcându-i una cu pământul. Câteva zile a „umblat” acolo poiana  cu cei îngropaţi de viu. Ca să şteargă urmele masacrului, mai târziu, bolşevicii au arat poiana şi au semănat pădure de brazi. Dar oricum, memoria eroilor e vie, căci în fiecare brad, crescut pe osemintele celor măcelăriţi, se zbate un suflet de martir. De frica şi groaza ce-a tras-o atunci, la 1 aprilie 1941, la Fântâna Albă, Ion Alerguş multă vreme n-a călcat în poiana plângerii, unde printre arbori descoperi cruci rătăcite, unde plâng şi suspină sufletele celor omorâţi fără vină.

„După ce am scăpat cu viaţă de masacrul din Poiana Varniţa de lângă Fântâna Albă, am trecut apa Siretului şi am ajuns la o casă, sprijinită de strujeni, probabil, să fie cald în ea iarna. Ne-am gândit să ne adăpostim sub ei, apoi am zărit în fundul grădinii un closet şi ne-am ascuns acolo. Eram urmăriţi de grănicerii călări, care îi omorau cu paturile armelor pe cei răniţi. Se înserase de-a binelea,  însă îi vedeam bine din toaletă cum spărgeau cu baionetele prin strujeni, crezând că ne-am ascuns acolo. Norocul nostru a fost că nu le-a tras prin cap să ne caute în WC. După ce iscoadele sovietice au plecat,  am pornit tustrei mai departe, grăbiţi să ajungem cât mai repede acasă. La Prisăcăreni am înnoptat într-o claie de strujeni. Însă de spaima ce-am tras-o, nici n-am putut închide ochii. Toată noaptea grănicerii sovietici au împuşcat rachete ca să lumineze în jur pentru a-i putea descoperi mai uşor pe fugari. Dimineaţa am luat-o iarăşi la picior. Pe pod la Carapciu era cât pe ce să ne ciocnim de doi grăniceri călare pe cai, care, când ne-au văzut, s-au năpustit asupra noastră, iscodindu-ne de unde venim şi încotro mergem. Era joi dimineaţă, înaintea Paştelui,  şi la Storojineţ era târg mare. Deci, le-am spus ce ne-a trăsnit atunci prin cap – că mergem la bazar, la Storojineţ, să ne cumpărăm pălării de Paşti. Însă ei nu ne-au dat crezare. Călări pe cai,  ne-au mânat  ca pe nişte animale  la primărie, unde mai era arestat un bărbat din Cupca. Au ordonat apoi să fie chemat primarul. Un grănicer stătea la uşă, iar altul – la fereastră şi ne păzeau ca nu cumva să fugim. Când a sosit primarul Macriniuc, care se avea bine cu tata, a trimis pe cineva după părinte. Norocuţul nostru a fost că la primărie se afla o femeie din sat, pe care, probabil, o fi adus-o îngerul nostru ocrotitor şi pe care  am rugat-o să iasă afară şi să păzească când va sosi tata  ca să-l prevină că trebuie să spună că eram porniţi  dimineaţa la Storojineţ, după pălării de Paşti. Când tata a venit la primărie, l-au dus în altă cameră ca să afle adevărul, însă îngerul păzitor, acea femeie din localitate, căreia îi sunt recunoscător, a reuşit să-i şoptească tatei rugămintea mea. Şi după ce am fost întrebaţi încă o dată, mai aspru, de unde venim, am fost eliberaţi. Când am ieşit din primărie, afară ne aştepta de-acum maşina miliţiei ca să ne ducă la raion. Ne-am făcut cruce şi am trecut pe lângă ea. Nimeni nu ne-a oprit. Astfel baba Saveta ne-a salvat de la moarte. Dumnezeu s-o odihnească în linişte în frumuseţile raiului, căci demult e la sfânta dreptate”.

În 1946-1947, după ce sovieticii şi-au întărit bine poziţiile pe meleagul nostru străbun, alte belele au dat peste bucovineni – foametea organizată şi colectivizarea „benevolă”, dar forţată, când oamenii erau deposedaţi de toate bunurile agonisite prin muncă.  Ba mai mult, li se lua până şi ultima fărâmă de pâine de la gura copiilor.  Soţia lui Ion Alerguş, Caterina, cu care s-a căsătorit în 1948, îşi aminteşte cu ochii în lacrimi de acele timpuri îngrozitoare.

„După masacrele din 1941, în 1946 alt necaz a dat peste noi, românii – foametea organizată de comunişti pentru a ne stârpi de pe faţa pământului. Mâncam buruieni – urzică lobodă, numai să supravieţuim, căci eram la părinţi  nouă guri flămânde, la fel precum şi familia soţului Ion. Veneau la noi cu cerşitul oameni din Basarabia, căci acolo românii o duceau şi mai greu. Sătenii noştri, milostivi, le dădeau de mâncare, îi ajutau cu ce puteau. Un om ne-a povestit un caz tragic ce a avut loc în Basarabia în timpul foametei. O familie avea doi feciori şi într-o zi, când mama şi un fiu au plecat de-acasă, tatăl, neputând suporta foamea,  l-a tăiat pe celălalt fiu şi l-a mâncat. Când soţia a sosit acasă, a văzut oala pe foc şi l-a întrebat ce fierbe. „Carne”, i-a răspuns acesta întristat. Atunci ea a căutat prin casă şi a găsit resturile din fiul măcelărit... De foame, oamenii erau în stare să se mănânce unul pe altul, de aceea nu puţine erau şi cazurile de canibalism. Ferească-ne, Doamne, de acele timpuri”.

 Soţii Ion şi Caterina Alerguş au muncit şi au trăit mai mult flămânzi, ducând lipsuri la orice pas, însă au supravieţuit şi Dumnezeu le-a dat zile multe ca să se bucure măcar acum de viaţă, de cei 10 copii ( Mihai, Margalina, Elena, Domnica, Floarea, Viorica, Gheorghe, Vasile, Rodica), pe care i-au crescut, educat şi i-au dat în rând cu lumea. O duioasă alinare le sunt la adânci bătrâneţe cei peste 20 de nepoţi şi 23 de strănepoţi. Iar grija de toate zilele, liniştea şi confortul la bătrâneţe le asigură fiica Elena. Cred că Ion şi Caterina Alerguş nici n-au visat vreodată să trăiască atât de bine şi în frumos, cu covoare scumpe, aşternute pe joc, într-o asemenea curăţenie impecabilă în care îi ţine pe scumpii săi părinţi grijulia şi harnica lor fiică. Au de toate şi li-i bine alături de ea. Ar fi şi mai fericiţi dacă nu i-ar podidi dureroasele amintiri din dramatica lor tinereţe, care ca nişte suliţe stau înfipte în inima lor ce  suferă şi lăcrimează.

Felicia NICHITA-TOMA