28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ICOANE ÎNDOLIATE PENTRU MARTIRII HERŢEI

12 iunie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

Numai cei care au suportat teroarea regimului inuman, au trecut prin toate chinurile infernului, sunt în stare să redea cu adevărat suferințele. Și atunci când încep ei să-și povestească tragediile vieții, coboară în bernă Tricolorul, se îmbracă în doliu bisericile, plânge cerul și pământul. Dar au rămas puțini supraviețuitori ai deportărilor, închisorilor și lagărelor morții, oameni sărmani împovăraţi de boli și greutățile traiului. Acum, bat clopotele pentru noi, generațiile de astăzi, dându-ne de știre că e timpul să le preluăm rănile groaznicelor amintiri, să mărturisim în locul celor care nu mai au glas să mărturisească, nici lacrimi ca să-și plângă calvarul îndurat.

Cum este onorată această sacră datorie la Herța, cât de vii sunt rănile și cât de trează este memoria în acest ținut răpit din trupul Țării de sovietici, fără nici un argument istoric, în iunie 1940? Pe umerii și conștiința cui a fost lăsată amara moștenire a tragediilor trecutului? Ca preambul la această întrebare voi expune un extras dintr-o relatare de la mitingul de doliu organizat de aceeași Societate ”Golgota”, condusă de Octavian Bivolaru (la acel moment încă nu avea statut republican), în iunie 2009: ”Şi la mitingul de doliu din acest an, ţinut la crucea înălţată în amintirea victimelor represaliilor din 1940-1941, Nicolae Avasiloae, preşedintele filialei raionale Herţa a Societăţii „Golgota”, a anunţat cu tristeţe despre micşorarea numărului confraţilor săi de suferinţă. La înfiinţarea filialei erau 498 de membri, acum au rămas mai puţin de 30, iar de tot în raion mai sunt în viaţă la vreo 90 de foşti deportaţi”. În 2010 consemnam că mai sunt în viață 80 de persoane care au trecut prin malaxoarele staliniste, iar încă peste un an Nicolae Avasiloae avea să-mi spună cu tristețe că abia a reușit să-i adune pe câțiva din frații de suferință ai surghiunului siberian.

La manifestarea de pomenire din acest Cireșar îndoliat, dintre martirii care poartă în inimă istoria vie a fărădelegilor din trecut l-am întâlnit în curtea Bisericii Sf. Spiridon numai pe dl Ilie Avasiloae. După trecerea la Domnul a fratelui său mai mare Nicolae, el a preluat conducerea filialei Herța a Societății ”Golgota” a românilor din Ucraina. Mi-a spus că a încercat să-i adune pe cei șase supraviețuitori care mai sunt în viață în tot raionul. Dar nici cel de mai aproape, Andrei Rață, n-a îndrăznit să iasă din casă la vârsta-i de 87 de ani. Chemându-i în veșnicie, unde nu mai există dureri, Dumnezeu nu lasă să se stingă candela memoriei. În timp ce parohul Bisericii Sf. Spiridon, preotul Nectarie, predica despre dreapta credință, m-am apropiat de câteva femei, simțind parcă cum pâlpâie trist flacăra memoriei în inimile lor. Aurica Scripcaru din Herța este nepoata bunicilor deportați – Gheorghe și Maria Nicolăiță, care au avut norocul să se întoarcă acasă și să-și doarmă somnul de veci în satul natal, la Târnauca. ”Și mama mea, Eugenia Nichifor (Onofrei), cu bunica și doi frați au fost deportați, parcurgând drumul patimilor din Horbova până la Tobolsk, la Oceanul Înghețat. Acolo a terminat școala, a urmat cursurile de soră medicală. După ce s-a întors acasă a lucrat ca moașă la Lunca”, mi-a povestit Angela Onofrei-Tolocica, regretând că n-are la ea o fotografie a mamei plecate de multă vreme dintre cei vii. O altă enoriașă a Bisericii Sf. Spiridon, Maria Pompaș e mulțumită că, mutându-se cu traiul din Movila la fiica din Herța, mai poate la vârsta-i de 88 de ani să se închine în sfântul locaș și să aprindă o lumânare la Crucea celor osândiți de anticriști, printre care și două mătuși de-ale ei din Satul Mare – Maria și Mandrița Hodorog, Maria fiind ridicată cu nouă copii din cauză că bărbatul i-a fugit în România. Familia s-a destrămat fără urmă, nimeni nu știe dacă acești copii au crescut lângă mama lor. O întâmplare dramatică, cunoscut fiindu-mi doar începutul (urmează să aflu noi detalii), am auzit de la Aurica Gheric. Mama i-a fost deportată în R.A. Komi, tata – în lagărul de la Onega. Acasă au rămas absolut orfane ea, în vârstă de 4 ani, și surioara Eugenia de 3 ani. Le-a luat să le poarte de grijă, cu tot cu vaca din grajd, o tânără din Costești, care astfel a scăpat de trimiterea la muncă în minele din Donbas.

Pentru aceste dureroase destine, pentru iertarea păcatelor celor care n-au ajuns să-și potolească dorul de casă, preotul Nectarie a ținut slujba de pomenire, dar nu înainte de a explica de ce cele două monumente din curtea bisericii (al eroilor primului război mondial și al martirilor) au ajuns la intrare, în unul singur, pe locul unde mai înainte se afla o cruce (primul simbol în memoria martirilor anilor 1940-1941), înălţată pe mijloacele a doi oameni simpli – Elena Gaină şi Haralambie Apercioae. Părintele Nectarie a relatat că înainte de venirea ”eliberatorilor” aici se aflau două cruci în cinstea celor vrednici de pomenire și ”așa a rânduit Dumnezeu ca ei să ne întâmpine la intrarea în curtea bisericii”. Elogiind rezistența mucenicilor români din Herța, preotul i-a numit drept model de iertare și iubire creștină, un simbol al biruinței asupra durerilor. Îndemnul preoțesc este ”să fim măcar puțin ca dânșii, să fim mai iertători, mai buni, căci lor nu le-a fost rușine să spună că sunt români, să vorbească românește. N-au luat de acasă pâine, ci portul străbun și icoane. Pe unde au fost răstigniți, românii noștri au semănat iubire și credință. Și-au dat sufletul pentru Hristos, au dus lumina Evangheliei și iubirii în cele mai strașnice locuri…”.

Avem ce învăța de la mucenicii ce și-au găsit sălaş de lumină în sufletele urmaşilor, mai ales dragostea de neam, glie și limba maternă, dar nu e ușor să fim iertători ca ei. Președintele ”Golgotei”, Octavian Bivolaru, a evocat primele manifestări de comemorare inițiate de regretatul primar Eugen Avasiloae în 1991, în perioada când raionul era condus de Ilie Avasiloae, victimă a deportărilor staliniste. A amintit cu recunoștință și de Nicolae Avasiloae susținător al tradiţiei de a-i comemora pe martirii trecuţi în nemurire şi a le aduce un cuvânt de mângâiere celor vii, de bunii creștini Elena Gaină şi Haralambie Apercioae, primii care au înălțat o cruce în cinstea herțenilor victimizați. Dar, de rând cu mulțumirile pentru adevărații români din Herța, dl Octavian Bivolaru n-a putut să nu observe absența autorităților raionului de la acest moment creștinesc: ”Întotdeauna, pe unde am organizat asemenea manifestări, au fost de față persoanele de la conducere. Astăzi, din partea puterii executive a regiunii este prezent Alexandru Grigorișin, dar unde-s șefii din Herța, au ei memorie, țin la amintirea celor sacrificați? Văd trei români adevărați aici – Ilie Avasiloae, părintele Nectarie și profesoara de la Liceul ”Gheorghe Asachi”, Elena Apetri… Le doresc herțenilor să aibă români adevărați la conducere”.

Încălcând ordinea derulării cuvântărilor, țin să menționez că profesoara Elena Apetri, cu modestia ce-o caracterizează, a relevat că numai unul Dumnezeu știe cine e mai român dintre noi, cert fiind că cei comemorați au fost români adevărați, iar datoria noastră este să le cinstim memoria. Aceeași idee a fost lansată și de profesorul de istorie din Târnauca, Alexandru Platonov, care cunoaște tragediile deportărilor de la bunica sa și propune ca la aniversarea 80-a de la aceste tragice evenimente, în 2021, în fiecare localitate din raion să se organizeze asemenea manifestări. Adevărul istoric e de partea noastră, după cum a argumentat scriitorul Dumitru Covalciuc, relatând fapte ce ilustrează marea tragedie a ținutului Herța, cea mai cumplită fiind distrugerea valorilor românești, a intelectualilor, preoțimii: ”Toate pădurile din apropierea frontierei sunt pline de morți. Românii au murit pentru că erau buni creștini și oameni gospodari. Li s-au confiscat până și găinile din curte, până și lăicerele de pe pereți.” Activistul ”Golgotei” Octavian Voronca a venit cu noi fapte ce arată că deportările au fost unul din mecanismele mașinăriei de distrugere a românilor, o crimă strigătoare la cer: ”O femeie din Ostrița, Ștefania Nicolaevici mi-a povestit că în timp ce erau transportați pe râul Obi oamenii bătrâni, bolnavi, slăbiți de puteri erau aruncați de vii în valurile râului”.

Cu un Tricolor din flori înrourate de lacrima recunoștinței s-a închinat la monumentul martirilor și eroilor neamului consulul Edmond Neagoe, onorat și de astă dată să prezinte mesajul de mulțumire din partea Consulatului General al României la Cernăuți, a Excelenței sale Eleonora Moldovan, dar și emoțiile proprii: ”Am citit cu multă atenție paginile cărților editate de președintele ”Golgotei”, din care am constatat o activitate meritorie susținută în timp, dar ceea ce se întâmplă în ultimii 2-3 ani este într-adevăr o dinamizare a acestei activități”. Mulțumind părintelui Nectarie și corului bisericesc, dl Edmond Neagoe a menționat însuflețirea celor tineri, participarea coriștilor la activități cultural-religioase desfășurate în România, în orașul Bistrița, de unde continuă să sosească multe ecouri de laudă și mulțumire.

Revenind la obiecția dlui Octavian Bivolaru despre românii adevărați, îmi permit să fac și eu o remarcă. Ei nu trebuie căutați în sferele înalte, căci în acea duminică erau destui printre noi, muritorii de rând. Iată doar un singur nume – Aurora Cojocar, felicitată la împlinirea a 87 de ani cu aleasă onoare de preot și enoriași. Această simplă femeie, născută la Molnița, de jumătate de secol veghează focul nestins al credinței în locașul sfânt de la Herța. În timpuri de prigoană, când biserica a fost transformată într-un depozit și creșteau mesteceni pe cupola ei, Aurora aducea la acest loc prosoape brodate, aprindea lumânări. Pentru enoriași ea este cea mai scumpă, învrednicindu-se să fie numită ”mama bisericii noastre”. Ca răspuns la cântarea ”Mulți ani trăiască!”, Aurora și-a cinstit frații și surorile întru credință cu câte un păhar de ceai, lăsând unul neatins pentru cei care au murit înfometați și însetați departe de bisericile de acasă.

Maria TOACĂ

Fotografii: "Zorile Bucovinei"