29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DARURILE DUŞMANILOR SUNT FATALE

17 mai 2013 р. | Categorie: Bucovina

Sfârşitul lumii

Evident, comuna Ceahor din raionul Hliboca, fostul Adâncata, e o localitate pur românească, sortită ucrainizării, ca şi satele învecinate – Valea Cosminului, Corovia, Molodia etc. Te doare sufletul când treci pe ulicioarele satului românesc din rădăcină şi auzi cum vorbesc localnicii –  un cuvânt în română şi două în ucraineană. Iar tineretul nici măcar atât nu ştie, nici să se salute în limba strămoşilor, ci spun „добрий день”. Şi era ea, „ziua”, cândva bună pentru toţi locuitorii acestei vetre româneşti, când majoritatea populaţiei o constituia românii, iar acum  -  doar 40%. Ce-i drept, dacă în Ucraina legislaţia în vigoare ar fi respectată, conform Legii privind funcţionarea limbilor, adoptată de Rada Supremă cu aproape un an în urmă, ar trebui şi la Ceahor limba română să devină limbă regională, astfel s-ar repara o mare greşeală şi nedreptate faţă de românii localnici, forţat ucrainizaţi odată cu „eliberarea” Ţării Fagilor de către cotropitorii sovietici, ar învinge un adevăr istoric. Aceasta e convingerea fermă a unui ceahorean român din moşi-strămoşi – Vasile al lui Nicolae PRIDIE.

„Nepoata a găsit în Internet informaţia că 40 la sută din numărul ceahorenilor sunt români de naţionalitate. Deci, conform Legii Ucrainei „Cu privire la principiile politicii de stat în domeniul limbilor”, şi în Ceahor ar trebui să fie implementat respectivul act legislativ ce îi permite limbii române  să se afle pe aceeaşi poziţie cu  limba de stat, ucraineana, să avem şi noi şcoală românească. Însă în Ucraina legea e doar pe hârtie. Ar trebui şi unii bunei, părinţi, să nu fie atât de pasivi, dar să-şi înveţe odraslele limba străbunilor, căci aproape că nu mai auzi în sat tinerii să dea bineţe în limba română. Se salută în română doar nepoata şi mai câţiva tineri. E o mare ruşine ca odraslele noastre, nepoţii şi strănepoţii, să nu cunoască graiul matern. Îmi amintesc că fratele bunicului, Gheorghe, era pe timpul Austro-Ungariei învăţător şi preda nu în germană, ci în română, care nu era interzisă şi nici  nu şi-a schimbat naţionalitatea, a trăit şi a murit român. Dar noi, cu ce am rămas? Cu frica în sân, care se ţine scai de oameni şi căreia i s-a mai adăugat un viciu – ruşinea. Tinerii din sat se ruşinează să vorbească româneşte şi vinovaţi de aceasta sunt tot buneii şi părinţii lor. Dar de ce să tremurăm de frică că doar n-am făcut nici un rău, n-am comis nici o crimă,  n-am mers noi la alte popoare să le impunem legile noastre, să le ştirbim din drepturi, să le călcăm în picioare demnitatea naţională, precum am pătimit noi.

 Au trecut de atunci aproape 70 de ani, însă odată cu scurgerea  timpului, pentru noi, românii înstrăinaţi de Ţară,  amintirile devin tot mai dureroase. Aveam doar 7 anişori, când, în 1944, în satul nostru au dat buzna cotropitorii. Iar cu ei a venit şi... sfârşitul lumii. În februarie s-a închis şcoala românească din sat ca apoi, peste câteva luni, predarea să se facă în limba ucraineană. Eram în clasa I-a şi învăţasem deja Abecedarul. În ucraineană nu cunoşteam nici o boabă. În clasa a II-a aveam o învăţătoare de ucraineană foarte rea, pe care o chema Maria Ivanovna. Noi, copii de români, nu  înţelegeam ce vorbeşte, iar ea ne întreba cu răutate: „Dar ce credeţi că vor veni americanii să vă salveze sau să facă în locul vostru lecţiile?” De frică, învăţam totul pe de rost”.

Nicolae Pridie se afla în armată, în Transnistria, în Regimentul 10 de jandarmi, iar soţia sa, Casandra, rămăsese singur cu grijile câmpului, a gospodăriei şi celor cinci copii – Gheorghe, Ştefan, Arcadie, Toader şi Vasile, când în sat au năvălit „eliberatorii”.  Primul lucru care l-au făcut iscoadele bolşevice, au intrat în grajdul gospodarilor şi le-au  luat cei doi cai şi căruţa şi au plecat, lăsând în schimb un cal şchiop. Iar în scurt timp, după instaurare,  „eliberatorii” au început s-o facă pe stăpânul şi să-i lipsească pe oameni de bunuri, jupuindu-i de vii.

„Când s-au aşezat bine cu traiul, a venit şi necazul peste noi, călăii stalinişti au început să pună nişte impozite, pe care oamenii nu le puteau plăti.  Mai trebuiau să dea la stat carne, lapte, lână, pâine. Şi chiar dacă pământul nu rodea sau nu aveai cele 30 de kg de carne, trebuiai să le cumperi şi să le dai, de altfel puşcăria ştia de tine. În 1945 vreo 200 de bărbaţi tineri au fost „vânaţi” şi duşi cu forţa la muncă silnică, la tăiat pădure, în regiunea Gorki. În sat a fost numit de comunişti un primar ucrainean, care îndeplinea toate poruncile călăilor comunişti. Tata a scăpat cu bine, fiindcă era la tăiat pădure la Ocolul silvic din Valea Cosminului. Prin sat umblau şi „stribocii”, măturau totul din cale – pâine, animale şi alte bunuri, pe care oamenii paşnici le agoniseau, muncind în sudoarea frunţii”.

Adevărul e că pentru românii înrobiţi într-adevăr sosise sfârşitul lumii. Ca să nu fie duşi cu forţa la muncă silnică, la Donbas, dormeau în beciuri şi în cazemate, săpate în pământ. Se ascundeau  de frică pe unde puteau, prin fân şi grajduri.

„Fraţii au săpat o cazemată în pământ, după bucătărie,  au bătut pereţii cu bârne, iar deasupra au pus paie şi se ascundeau acolo de ruşi, ca să nu-i arcănească. Unul dintre fraţi dormea la perete şi din această cauză a răcit, s-a îmbolnăvit grav de plămâni şi a decedat.. „Stribocii”, adică slugoii locali, conduşi de un rus, îşi făceau şi ei de cap – furau vite, porci, pâinea oamenilor. Iar în caz că aceştia se revoltau, primarul le striga în ucraineană că îi aşteaptă urşii albi, adică Siberia de gheaţă. Nesupuşii erau pedepsiţi cu moartea. Aduceau români din ţinutul Herţa, îi împuşcau şi îi îngropau la capătul saraiului unui român, refugiat în România, unde au făcut o groapă şi-i aruncau pe toţi grămadă. Iar peste 10 ani i-au dezgropat, au pus osemintele lor chinuite într-o ladă mare de scânduri şi le-au îngropat în cimitirul satului.  Pe un „duşman al poporului” l-au arestat şi-l duceau cu căruţa la Cernăuţi, iar lângă calea ferată i-au ordonat să fugă şi l-au împuşcat, îngropându-l chiar acolo. Oamenii din satele vecine mergeau dis-de-dimineaţă cu vânzare la Cernăuţi, însă hoţii le ieşeau pe neprins de veste în cale şi le furau totul”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)