28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

FINALUL FERICIT AL UNEI DUREROASE DRAME DE FAMILIE

4 iunie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Nebănuite, misterioase sunt căile Domnului. Mai ales pentru cei ce nu-şi pierd speranţa şi cred neabătut că, aşa cum ne spune una din Pildele lui Solomon, „Cărările omului sunt înaintea Domnului şi El ia seama de toate căile lui”. O istorie de viaţă, care bate filmul, dar şi o dovadă vie că orice e cu putinţă când paşii omului sunt însoţiţi de vrerea Domnului, am auzit în ziua de 7 mai de la doamna Luminiţa Boboc din Târgu-Mureş. Acea sâmbătă din Săptămâna Luminată, când ne salutam cu „Hristos a înviat!”, va rămâne în cronica familiei ei, fiind transmisă din generaţie în generaţie ca mărturie a miracolului Învierii. A visat o viaţă să-şi întâlnească sora, ce părea pierdută fără de urmă şi-i era cunoscută doar din povestirile tatălui. Şi a găsit-o chiar în prima vizită la Cernăuţi.

S-ar putea crede că toate evenimentele ce au făcut-o pentru prima dată să ia calea spre Cernăuţi au fost subordonate împlinirii acestui miracol. Mai întâi de toate, a intervenit decizia neordinară a Conducerii Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina de a desfăşura conferinţa de dare de seamă la Cernăuţi. Nu mai puţin importantă la apropierea finalului fericit al unei dureroase drame de familie este şi implicarea activă a doamnei Luminiţa Boboc, profesoară de română la Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian”, în activitatea asociaţiei de tineret „Dacii Liberi”, care au sosit cu mesaje de încurajare şi daruri de carte pentru semenii lor din ţinutul nostru. Un rol aparte l-a jucat şi relaţiile cu doamna Rodica Puia, un adevărat ambasador al târgumureşenilor la Cernăuţi sau viceversa – al bucovinenilor la Târgu-Mureş.

Oricum am numi-o n-am greşi, căci această doamnă e legată cu trup şi suflet de pământul părinţilor, de mormintele rudelor sale, ajutându-i şi pe alţii să regăsească urmele neamului pierdut prin hăţişurile unor destine nefaste, aşa cum i-a fost dat tatălui Luminiţei Boboc să-şi poarte resemnat povara suferinţelor. Părintele Luminiţei, Teodor Sandiuc, mult timp a tăcut, încercând să uite cine este şi de unde vine. Însă zădarnice i-au fost eforturile, căci rănile provocate de ruperea de glia natală, de tot ce lăsase în urmă au sângerat până la moarte. Nu i-a povestit prea multe fiicei Luminiţa, aduse pe lume la o vârstă destul de înaintată, când împlinise 53 de ani. Dar chiar puţinul împărtăşit cu precauţie de tatăl ei din cele mai răscolitoare pătimiri ale trecutului său a fost de ajuns ca fiica să-şi piardă liniştea, să înceapă căutările – întâi doar cu gândul, cu dureri de inimă, apoi cu paşi reali spre găsirea unui himeric cătun Zeleneu de lângă Brusniţa, raionul Coţmani. Mai târziu, a găsit susţinere şi de la soţul ei, inginerul Florian Boboc, ambii fiind de origine din Drăgăşani, judeţul Vâlcea, dar stabiliţi cu serviciul şi traiul, după absolvirea facultăţilor, la Târgu-Mureş. Încurajându-i căutările, bărbatul a însoţit-o şi în prima călătorie în nordul Bucovinei.

„Am două rădăcini – una la Drăgăşani, iar alta, cea din partea tatei este aici, pe undeva aproape de Cernăuţi, începu dna Luminiţa neverosimila ei istorie. Tatăl meu, Teodor Sandiuc a văzut lumina zilei, după cum atestă certificatul de naştere, la Zeleneu, Coţmani, în 1918, părinţii săi, adică bunicii mei, numindu-se Emanuel şi Anastasia. Din câte am înţeles din povestirile sale, la vârsta de 30 de ani a fost deportat în Siberia şi a pierdut legătura cu familia. Posibil să fi fost exilat din cauza refugierii unor rude în România, căci după mulţi ani, circa un sfert de veac de la stabilirea la Drăgăşani, tata s-a întâlnit cu surorile sale din Braşov. Din câte am putut afla, ştiu că au fost şase fraţi în familia Sandiuc şi că înainte de a fi deportat tata, cu prima sa soţie au avut o fiică, Domnica. N-am închipuire cum şi când a ajuns în România, dar mi-i cunoscut că în 1954 se afla deja în Ţară. Până la revoluţia din 1989, la noi nu se vorbea despre aceste drame. Probabil, tata avea frică să ne spună tot adevărul, temându-se mai mult pentru viitorul nostru. Eu am apărut pe lume în 1961, iar când puteam înţelege ce s-a întâmplat în trecut, când am redobândit şi noi libertatea şi posibilitatea de întreprinde acţiuni pentru găsirea rudelor, nu aveam de cine afla informaţia necesară… Mi-l amintesc pe tata mereu trist, cred că suferea din cauză că a fost nevoit să-şi abandoneze prima familie. Aveam vreo şapte-opt ani, când mi-a arătat o fotografie veche, cu tinere în haine naţionale, spunându-mi că una din ele este sora mea Domnica. ”

Dornică de a ajunge la rădăcina părintelui din nordul Bucovinei, Luminiţa n-a abandonat gândul de a face singură „săpături” în arhiva atât de precară a familiei Sandiuc. O vagă speranţă că sora ei Domnica trăieşte la Zeleneu avea şi de la scriitorul şi istoricul Dumitru Covalciuc, întotdeauna săritor la nevoie,, pe care l-a cunoscut la Târgu-Mureş, prin intermediul dnei Rodica Puia. De câteva ori a fost aproape de aceste locuri, până la Rădăuţi, nereuşind, însă, să ajungă la Cernăuţi. „De data aceasta, dna Rodica Puia, a insistat să mă aducă la dumneavoastră. A aflat povestea mea în urma unor activităţi desfăşurate împreună la Colegiul nostru. A rămas foarte emoţionată, tulburată… Înainte de a veni încoace le-am povestit şi elevilor mei cu ce vis mă pornesc la drum. Ei au fost foarte sensibili, au adunat 20 de cărţi, au scris scrisori frumoase, cu propuneri de solidaritate şi solicitări de prietenie pentru copiii de aici, doritori de a lua legătura cu tineri din Târgu-Mureş”, mi-a povestit dna Luminiţa.

În calitatea-i de mesager al dorinţei elevilor ei de a aşterne punţi spre Cernăuţi, doamna profesoară mi-a arătat câteva scrisori estetic ornate. Desigur, copiii sunt disponibili să comunice prin reţelele de socializare, însă în rândurile scrise pe hârtie, după părerea lor, se simte căldura sufletului. Iată un fragment din scrisoarea semnată de Denisa Cătinel, elevă la Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian”, vârsta 15 ani: „Nu ştiu cum te cheamă sau câţi ani ai, dar vreau să ştii că sunt mândră de curajul de a rămâne român acolo. Vreau să ştiţi toţi de acolo, care vă simţiţi înstrăinaţi că noi ne gândim mereu la voi, chiar dacă nu vedeţi asta”.

N-am avut timp suficient pentru a vorbi şi pe această temă, căci dna Luminiţa îşi propuse să ajungă la baştina tatălui ei: „Vreau să mă încarc de energia locului, să ştiu că am păşit pe pământul unde s-a născut tatăl meu”. Ca talisman avea câteva fotografii vechi şi copia certificatului de naştere al părintelui ei. Dintr-o fotografie îi zâmbea o tânără gătită în costum naţional românesc. Luminiţa era decisă s-o găsească în acea zi pe Domnica – s-o îmbrăţişeze sau, dacă a plecat la Domnul, să-i aprindă o lumânare la mormânt.

…A doua zi, duminică, la Crasna, unde a avut loc o manifestare de comemorare a martirilor, aveam să aud de la Dumitru Covalciuc că s-a întâmplat un miracol: Luminiţa Boboc şi-a găsit rudele la Zeleneu, şi nu o soră, ci chiar două. Aşteptăm să ne povestească cu mai multe detalii fericita doamnă, înrudită prin rădăcini paterne cu toţi bucovinenii, cum s-a întâmplat această minune.

Maria TOACĂ