02 iulie 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

VIAŢA NOASTRĂ CEA VEŞNICĂ ŞI FĂRĂ DE PRIHANĂ, VORONEŢUL

5 aprilie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Cu un sfert de veac în urmă, la 1 aprilie 1991, după mai mult de două secole (206 ani) de la ziua neagră când călugării ieşeau plângând pe poarta mănăstirii, Voroneţul şi-a reluat viaţa monahală, reînviindu-şi Duhul de adevăr, iubire şi neasemuită frumuseţe duhovnicească. În 1785, printre cele 23 de mănăstiri desfiinţate după anexarea părţii de nord a Moldovei la Imperiul Austriac, s-au închis şi porţile ctitoriei monahale Voroneţ, chiliile călugărilor alungaţi ajungând treptat ruine. Din foştii lucrători pe pământurile mănăstirii s-a format satul Voroneţ, iar sfântul locaş, fără asemănare în lume, – Biserica cu hramul Marelui Mucenic şi Purtător de Biruinţă Sf. Gheorghe începu să fie folosită la oficierea slujbelor pentru credincioşii din parohie. Dar, după cum ne demonstrează istoria, nici o stăpânire străină nu e veşnică. Mai degrabă ori mai târziu toate imperiile se năruiesc. S-a stins demult strălucirea puterii habsburgilor, dar fărâma de cer pogorâtă pe pământ la Voroneţ, dăinuieşte triumfător peste semeţia împăraţilor lumii.

1 aprilie – Ziua când jertfa se converteşte în Lumină

Amintind data de 1 aprilie 1991, când prin ordinul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a hotărât reînfiinţarea Mănăstirii Voroneţ pentru călugăriţe, nu putem uita că tot în această perioadă li s-a făcut o sfântă dreptate şi românilor din ţinutul nostru: au început să fie comemorate victimele de la Fântâna Albă, oficiindu-se parastase şi mitinguri de doliu la locul jertfei românilor măcelăriţi la 1 aprilie 1941, în pădurea Varniţei, pentru nevinovatul motiv că nu vroiau să slujească străinilor hulitori de Dumnezeu. Jertfa lor astăzi mi se pare de natură mitică, asemuită după spiritul de sacrificiu cu monumentala frumuseţe a frescelor de la Voroneţ, numite ”Trepte ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni”. Or, aşa cum ne înalţă la cer „capela sixtină” din sudul Bucovinei, (care e aproape de-o seamă cu capela palatului papal - una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei), la fel şi coloana românilor din nordul ei înstrăinat, porniţi spre libertate, ne-a lăsat peste timp o scară spre demnitate. Frumuseţea, Libertatea, Demnitatea omenească, libertatea au cerut mari sacrificii, răsplătite astăzi prin reînvierea glasului clopotelor de la Voroneţ, prin scoaterea din uitare a martirilor români din Bucovina tăiată-n două.

Am fost de câteva ori cu grupuri turistice la Voroneţ, însă pe la începutul lui februarie mi s-a ivit o ocazie specială, având fericirea să stau aproape o zi întreagă în dulcea îmbrăţişare a Voroneţului şi să beneficiez de primirea părintească a maicii stareţe Irina Pântescu. Minunea divină de pe acel binecuvântat pământ trebuie văzută cu ochii proprii, simţită cu propria inimă. Însă pentru cei care încă n-au ajuns acolo voi încerca să aştern pe hârtie ce am văzut, am simţit şi au auzit în orele petrecute pe gura de rai lăsată urmaşilor de Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Şi „general”, şi mamă blândă – maica stareţă Irina Pântescu

Deşi stăpânirea austriacă a desfiinţat obştea monahală, din 1785 şi până în 1991 Biserica fostei mănăstiri a fost în permanenţă vizitată nu doar de enoriaşi, ci şi de numeroşi pelerini, de turişti din ţară şi din străinătate, dornici de a admira această vatră de istorie şi ortodoxie românească. Mai ales, după Marea Unire, când Bucovina a revenit la sânul Ţării-mame, Biserica Sf. Gheorghe din Voroneţ, cu toate dependenţele şi odoarele ei, a fost luată sub protecţia statului, ca monument istoric de mare valoare. În perioada comunistă, cu începere din 1960, s-au întreprins eforturi de restaurare şi conservare a celui mai important monument de arhitectură şi artă medievală din epocile lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş.

În 1989, când încă mai exista regimul comunist, s-a făcut o tentativă de reînfiinţare a obştii monahale, prin aducerea câtorva maici sub autoritatea preotului paroh. Şi atunci, ca şi mai târziu, i s-a propus să formeze noua obşte monahiei Irina Pântescu de la Mănăstirea Vatra Moldoviţei. Însă răspunsul ei a fost ferm, aşa cum îi sunt şi principiile întemeiate pe învăţătura lui Hristos: „Dacă se face mănăstire de sine stătătoare accept, dacă nu – nici o zi, nici un ceas nu voi sta sub autoritatea preotului”. Atunci lucrurile au rămas pe vechi, apoi a venit revoluţia şi, în 1991, s-a repus cu mai multă silinţă problema monumentului istoric de la Voroneţ, unde nu se mai permitea să se facă slujbe. Pentru enoriaşii locului a fost construită o biserică mai în vale. În acelaşi timp, la Biserica fostei mănăstiri veneau tot mai mulţi pelerini de pretutindeni. Uneori, în cursul săptămânii, grupurile de turişti găseau porţile închise. Era chemat de acasă paznicul, erau solicitaţi ghizi de la alte mănăstiri, printre care, deseori şi maica Irina. Astfel, şi autorităţile şi superiorii de la culte au ajuns la concluzia că e necesar să se reanimeze obştea monahală a Voroneţului. De la bun început s-a gândit o separare, adică cine va veni s-o preia, să fie independent de preotul paroh. S-au purtat discuţii între ierarhi referitor la încredinţarea stăreţiei. Când cineva a propus-o pe maica Irina de la mănăstirea Moldoviţa, toţi au spus în unanimitate că „e foarte bună”. Era cunoscută ca o persoană cu cultură bine formată, cu multă carte şi înţelepciune, cu experienţă bogată a vieţii de mănăstire şi de gestionare a treburilor gospodăreşti. Din încredinţarea Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor a decis numirea în postul de stareţă la Mănăstirea Voroneţ, începând cu 1 aprilie 1991, a monahiei Irina (Margareta) Pântescu. Din acel moment monahia urma să ia în primire întreaga gestiune a parohiei, să conducă direct mănăstirea pe linie administrativă şi spirituală, îngrijindu-se de toate bunurile, de inventarul mobil şi imobil al acesteia.

De data aceasta măicuţa a acceptat să-şi asume responsabilitatea, reuşind timp de 25 de ani să reînvie duhul de odinioară, din epoca ştefaniană, să restabilească lanţul frânt al tradiţiilor duhovniceşti, ce lega generaţiile cu duhul făcător de minuni al lui Daniil Sihastrul, protectorul spiritual şi gospodarul mănăstirii, de la care stareţa cere ajutor prin rugăciuni fierbinţi în clipele de grele încercări.

Recunosc că eram răvăşită de emoţii, tensionate de o oarecare timiditate şi chiar puţină teamă, înainte de a mă întâlni cu stareţa de la Voroneţ, despre care circulă legende şi, se mai spune că însuşi Patriarhul Daniel ar fi numit-o odată „maica general”. Dar le aveam alături pe măicuţele Elena Simionovici şi Gabriela Platon, apropiate şi cunoscute românilor din Cernăuţi, prin participările la manifestări de îmbrăţişare frăţească cu neamul înstrăinat şi darurile de carte cu care nu o dată au sosit la zilele eminesciene, la sărbătorile Limbii Române.

Maria TOACĂ

(Va urma)