28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

PURTÂND CRUCEA PE GOLGOTA NEAMULUI SĂU...

26 martie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Nu ştim cum se va descurca doctorul Ion Broască în acest 2016 şi cum va face cu cinste faţă sărbătorilor ce-i dau năvală. Tocmai trei jubilee (care sunt ele vom afla în continuare) îi vin galop unul după altul. Şi toate trei într-un singur an, şi toate pline de importanţă nu doar pentru el, ci şi pentru cei din jur – colegi de facultate şi de profesie, adepţi de idei şi idealuri, prieteni, rude, şi, desigur, draga sa familie.

Vine nepoftită vârsta senioratului

„Mi-a fost întotdeauna interesant să trăiesc, să învăţ, să muncesc …merg cu inima împăcată înainte spre tinereţea ori, mai bine zis, copilăria bătrâneţilor, care începe odată cu trecerea hotarului de şaizeci de ani”, îmi spunea dl Ion Broască în interviul solicitat la jubileul sexagenar. În pragul unui nou jubileu, m-am interesat dacă ar putea spune şi acum acelaşi lucru. Răspunsul a fost nu atât de optimist ca acum zece ani: „Astăzi totul e mai greu – de trăit, de muncit, dar şi de învăţat parcă n-aş mai avea nevoie, deşi omul cât umblă pe pământ, dacă vrea cu adevărat să trăiască, trebuie să înveţe din propria experienţă şi de la alţii”.

Întotdeauna ni se pare că înainte mult mai este. Şi această credinţă ne dă puteri să trăim, să ne bucurăm de ce avem în ziua de azi, de ce-am lăsat în urmă. Ion Broască, atât în urmă, cât şi în faţă, are destule împliniri pentru a intra cu inima împăcată deja în cohorta seniorilor, după cum se exprimă el despre noul său statut. Până nu demult, cât a fost în viaţă mătuşa sa Leontina, se putea considera încă un vlăstar tânăr al arborelui familiei. La 10 martie s-a sfârşit drumul pământesc al celei mai de demult rude – sora tatălui său, care în curând avea să-şi rotunjească veacul. Nu i-au ajuns exact două luni până la suta de ani. Leontina era ca o relicvă a mult suferindei familii, din care 17 membri au fost deportaţi şi şi-au găsit sfârşitul în chinurile foametei, în stepele Kazahstanului. Neamurile deja se pregăteau să-i sărbătorească la 10 mai centenarul. Dar Dumnezeu i-a pregătit sărbătoarea în ceruri.

Parcă n-ar trebui să existe motive de tristeţe când pierzi o fiinţă, chiar foarte dragă şi apropiată, la o vârstă atât de înaintată. Totuşi, l-am văzut pe dl Ion abătut de tristeţe, înainte de drumul ce trebuia să-l facă a doua zi în satul natal Bahrineşti – la înmormântarea ultimei sale mătuşi. De când a fost distrusă casa părintească (un nepot moştenitor a construit alta nouă în locul ei) nu-l atrage baştina cu răscolirea dorului de mai înainte. Merge de două-trei ori pe an la mormintele părinţilor, ori cu prilejul unor evenimente de familie. Îi pare rău după casa unde a crescut şi visa să „îmblânzească” fierul, aşa cum făcea tatăl său la focul din fierărie. Când el a apărut pe lume, părinţii se obişnuiseră deja cu graniţa ce le-a despărţit gospodăria. Neputincios să se opună, tatăl său se consola cu faptul că i-a rămas măcar mica covălie, după ce sovieticii au mutat sârma ghimpată cu câteva sute de metri mai spre România. Deşi nu mai era a sa, ci a kolhozului, covaliul Mihai Broască lucra ca mai înainte, oamenii veneau cu fel de fel de trebuinţe. Ion era mâna lui dreaptă, bucurându-se de laudele tatei. Bucăţele de metal călit cădeau pe jos. „Îmi sfârâia pielea la tălpi când călcam din neatenţie pe ele, umblam toată vara cu călcâiele ştampilate, dar eram tare mândru când tata mă lăsa să meşteresc singur un cuţitaş ori alt obiect”, îşi aminteşte dl Ion de peripeţiile din copilărie.

Odată cu slăbirea de puteri a tatălui său s-a distrus şi covălia. I-a rămas acolo, în vreo aşchie de metal rătăcit prin iarbă, şi visul copilăriei. Dar dragostea de muncă, deprinsă de acasă, a purtat-o cu sine pretutindeni, reuşind să realizeze cam tot ce se cuvine unui bărbat. A coborât din apartamentul de la etajul cinci în casa construită cu puterile sale, a sădit o întreagă livadă de pomi roditori şi, ce-i mai important, a dat viaţă la doi fii care-i poartă numele, iar cel mai mare continuă drumul profesional al părinţilor, lucrând ca medic anesteziolog.  

De veghe la „măsura păharului”

Al doilea jubileu demn de marcat pentru Ion Broască este legat de activitatea sa profesională pe parcursul a 45 de ani. De la absolvirea Institutului de Medicină din Chişinău şi până în timpul de faţă practică aceeaşi specialitate. Drept că la început a lucrat la un spital de psihiatrie din raionul Orhei, însă în acea perioadă narcologia nu era separată de psihiatrie, şi, în genere, alcoolismul nu era considerat ca boală. La Cernăuţi a venit în 1975, când la spitalul de psihiatrie de aici s-a deschis o secţie de tratare a alcoolismului. Concomitent, timp de doi ani a participat la înfiinţarea dispensarului narcologic, unde lucrează până în timpul de faţă. Aflându-se printre fondatorii acestui aşezământ medical care va rotunji patru decenii, la anul va avea din nou prilej de sărbătoare. O dată la cinci ani pleacă la Chişinău, la întâlnirea cu colegii de facultate, care vin de prin toate colţurile Moldovei, din Ucraina, România. Ultima dată s-au adunat vreo sută de persoane, avându-l în mijlocul lor şi pe fostul rector Vasile Anestiade, decedat de curând.

Reanimând prestigiul medicilor români din Bucovina

Mai apropiat de inimă şi cu mai multă bucurie Ion Broască păşeşte spre jubileul de 20 de ani de la fondarea Societăţii medicale „Isidor Bodea” – pentru că e cel mai tânăr şi înnobilat de fapte folositoare pentru români. Totodată, această activitate i-a deschis noi drumuri şi prietenii, l-a îmbogăţit cu experienţă profesională. De fapt, întâi au fost drumurile, invitaţiile la simpozioanele medicilor din România, după care a apărut ideea constituirii acestei societăţi. Prima invitaţie datează din 1993, la un congres al medicilor desfăşurat la Braşov, după care au urmat întrunirile anuale de la Iaşi, participarea la numeroase reuniuni, organizarea unor întâlniri interesante la Cernăuţi. Delegaţi din România şi Republica Moldova au participat la activităţile Societăţii conduse de Ion Broască, inclusiv la manifestările de rezonanţă pentru comunitatea noastră, cum au fost dezvelirea plăcilor comemorative ale ilustrelor personalităţi medicale – Isidor Bodea, pe clădirea spitalului regional de copii; Octavian Cheorghian, pe edificiul fostei Maternităţi din Cernăuţi, Constantin Ţurcan, la spitalul de psihiatrie din Cernăuţi. Din iniţiativa dr. Ion Broască a apărut volumul „Mic dicţionar de medici români din Bucovina”, alcătuit de scriitorul Dumitru Covalciuc, care i-a fost coleg în primul an la medicină.

Oamenilor mai puţin interesaţi de medicină le-aş recomanda să-l provoace pe Ion Broască la discuţii despre drumeţiile sale prin lume. Are o hartă imensă în bagajul amintirilor, cele mai vibrante emoţii răscolindu-i pelerinajul la locurile sfinte, în Israel. S-a închinat la mormântul Mântuitorului, a urcat pe Golgota, întorcându-se refăcut sufleteşte şi povestindu-le celor de acasă: „Parcă eşti alt om când te întorci de acolo. Cel mai mult m-a impresionat faptul că nu simţeam crucea pe umeri când urcam pe Golgota. Deşi era destul de grea, îmi părea că mă trage în sus, că mă duce Crucea pe mine”. Tot în acel an a mai avut o mare bucurie, în familia lor întâmplându-se un adevărat miracol – întâlnirea cu una din supravieţuitoarele exilului din Kazahstan. Până atunci toţi credeau că din cele 17 rude deportate a supravieţuit numai cumnata Parasca. Dar după aproape 70 de ani a dat semne de viaţă o verişoară – Valeria, fiica Ştefaniei, cea mai mică din cele patru fete ale lui Ion şi Ecaterinei (bunicii medicului Ion Broască). Această incredibilă istorie cercetată, şi trăită de el în amănunte, îi face mai uşoară crucea ce îi este dat s-o poarte pe Golgota neamului său.

Maria TOACĂ