09 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SĂ TRAGEM CLOPOTELE PÂNĂ ÎNCĂ N-AM PIERDUT TOATE ŞCOLILE ROMÂNEŞTI!

17 martie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Deşi ştiu că în Ucraina, implicit în regiunea noastră, nu există şcoli româneşti, ci doar cu limba română de predare, despre ŞM din suburbia cernăuţeană Roşa nu pot scrie altfel, decât „şcoala românească”. Înfiinţată la 11 august 1816, este una din cele mai vechi, cu cea mai bogată istorie, din băncile ei au ieşit un număr important de intelectuali de elită – atât în secolul XIX, cât şi în timpuri mai apropiate. Bunăoară, în ampla sa lucrare „Învăţământul primar din Bucovina” (1774-1918), istoricul Constantin Ungureanu scrie că în anul 1904 în Bucovina erau şapte şcoli primare, ai căror directori erau originari din suburbia Roşa.

În perioada sovietică ŞM nr. 10 de la Roşa a fost o adevărată pepinieră a viitoarei pleiade de intelectuali români. Copii şi din sate mai îndepărtate care visau la studii serioase erau trimişi de părinţi să obţină studii medii în această şcoală. Nu-i voi nominaliza, însă printre absolvenţii acesteia sunt lideri ai comunităţii româneşti din ţinut şi chiar un membru de onoare al Academiei Române. Şi iată că încet-încet şi această şcoală cu o istorie atât de bogată se lasă atrasă în avalanşa marginalizării românei ca limbă de predare. Nu voi enumera obiectele care se predau în ucraineană (în multe localităţi româneşti acesta-i un mare secret), mă voi referi doar la ceea ce mi-au semnalat unii părinţi ai viitoarei clase întâi din anul  de învăţământ 2016-2017. La prima lor întâlnire cu şcoala, copilaşii înscrişi de părinţi în acest aşezământ anume pentru a învăţa în limba maternă, au fost întâmpinaţi într-o limbă străină lor. Mai bine zis, nu în limba mamei lor, căci ucraineana nu le este străină, o cunosc de la grădiniţă, din anturajul în care trăiesc. S-ar părea că facem din ţânţar armăsar şi că nu-i atât de grav acest lucru, în timp ce în multe şcoli din localităţile româneşti se deschid clase cu predarea doar în limba ucraineană. Mai ales că, pentru a supravieţui, vechile noastre şcoli din suburbiile Cernăuţiului adună cu greu numărul necesar de elevi. Printre viitorii elevi sunt şi ucraineni care nu cunosc româna. Astfel, pentru aceştia trebuie să se vorbească în ucraineană. Însă, nu doar aici e buba. În ucraineană se desfăşoară şi toate festivităţile la care sunt prezenţi şefi din învăţământ sau alte persoane oficiale, în limba ucraineană, cu excepţia poate a uneia sau două şcoli din regiune, sunt afişate toate materiale în clase şi pe coridoare.

Noi ne bucurăm că în şcolile cu limba română de predare din Cernăuţi nu s-au deschis clase ucrainene, aşa cum s-a întâmplat în majoritatea şcolilor din raionul Noua Suliţă. Însă, acceptând în tăcere predarea a tot mai multe obiecte în ucraineană, nici nu e nevoie să se deschidă asemenea clase, căci degrabă ne vom trezi şi cu aceste şcoli complet ucrainizate.

Şi-atunci ce rost va avea să strigăm că iată am mai pierdut o şcoală! Liderii se întâlnesc, liderii discută, monitorizează, scriu demersuri şi scrisori deschise, lungi cât o zi de post, Ministrului Învăţământului. Îmi imaginez cum stă ministrul şi le citeşte, tot atunci dând indicaţii subalternilor să ia măsuri imediate pentru satisfacerea doleanţelor românilor. Nu zic că nu sunt necesare asemenea acţiuni verbale, inclusiv cele întreprinse deCentrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, unde funcţionează şi un Departament al Învăţământului. Însă în timp ce se ticluiesc scrisori la instanţe sus-puse, dar nu cutezăm să-l atingem pe un bun cunoscut sau prieten de mai „jos”, mai pierdem o şcoală. Or, e mai simplu şi mult mai uşor de-i scris ministrului, decât de-l luat în ţeapă pe un funcţionar din preajmă sau un profesor care nu se opune valului, acceptând uşor să le predea elevilor în limba ucraineană.

Maria TOACĂ