28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

PLÂNGEAU ŞI PĂSĂRILE ÎN CER DE JALEA BOINCENILOR

21 februarie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Cu jumătate de secol în urmă, în paginile ziarului „Bucovina sovietică” (23. 12. 1966), soţul meu, Vasile Bizovi, a publicat un articol intitulat „Lasă că-i bine”, în care se pomeneşte de un poştaş din Boian – moş Lazăr Dârda. La acel moment, el era descris ca cel mai în vârstă poştaş din Boian, cu o vechime de 22 de ani de vrednică slujire boincenilor. De rând cu alte bune calităţi, moşul era pasionat de culegerea folclorului şi de cărţi, având acasă o adevărată bibliotecă. Născut în anul 1898, el a fost martor, a văzut cu ochii săi grozăviile primului război mondial.

Din acel articol aflăm că moş Lazăr ştia pe de rost multe poezii de Eminescu şi Coşbuc, mai mult decât toate atrăgându-mi atenţia rândurile de la finele materialului: „Se aşeză la masă… Apoi continuă să scrie în zilnicul pe care l-a început încă în 1916”. Tot atunci m-am gândit că poate fi vorba de un jurnal din care am afla date noi din istoria satului. Şi parcă intuindu-mi presupunerile, m-a sunat cumnata Eleonora Sfeclă. Printre altele, mi-a spus că nepoata lui Lazăr Dârda, învăţătoarea pensionară Elena Lenţa, păstrează copia jurnalului unchiului, care-i şi naşul ei.

Aflând acestea, degrabă am făcut legătura cu ea, rugând-o să-mi transmită acest jurnal. Deoarece anul acesta vom marca împlinirea unui secol de la evacuarea impusă de război a boincenilor în Rusia, am găsit de cuviinţă să redau fragmente din însemnările unui martor ocular, fără a interveni cu redactări şi corecturi. Jurnalul începe astfel: „Istoria şi necazurile oamenilor din Boian, ce le-au petrecut în timpul războiului din anul 1914 (scrisă de Dârda Lazăr a lui Gheorghe)”. În continuare, consăteanul nostru scrie:

„Pe la începutul verii, pe când era lumea la câmp la lucrul pământului, lucrau oamenii cu cea mai mare dragoste, nu se mai gândeau că îi aşteaptă o viaţă tristă. Când seara ne întorceam de la câmp acasă auzeam mare zgomot, plâns şi jale. Trâmbiţele sunau vestea de mobilizare, ca tot omul care a fost soldat să meargă la îmbrăcat: „Pentru o armă ruginoasă,/lăsăm casă, lăsăm masă,/ Lăsăm nevastă frumoasă/ şi cu copilaşi la masă”. Îşi luau rămas bun pentru totdeauna de la părinţi şi de la fraţi, de la soţia cu copii şi de la avutul lor şi plecau la război: „Pentru un sârb duşman de om, că a ucis moştenitor de tron/ Şi ce-i de făcut acum?/ Europa toată-i în fum./ Nu-i numai fum, da şi foc/ şi stăteau morţii polog”.

S-au dus la război toţi bărbaţii, au rămas numai femeile cu copii mici şi moşnegii. Nu avea cine să lucreze pământul, dar nici nu le trebuia, pentru că toţi se rugau să se-ndure moartea. Numai tot plâns şi jale întâlneai, mergând, în cale. Şi peste două săptămâni a fugit oastea austriacă. Într-o sâmbătă seara a venit oastea rusească până la marginea satului, dar nu îndrăznea să intre noaptea în Boian. Dar Duminică dimineaţă intrau ruşii cu miile şi umpleau grădinile şi câmpiile. Ei tot întrebau de Cernoviţ pe moscaleşte, iar noi răspundeam pe româneşte şi din umere făceam, că vorba lor n-o pricepeam. Şi-au şezut ruşii la noi în sat, pline casele cu soldaţi şi grajdurile de cai şi căruţe. Soldaţii ne tăiau vitele la cuhne (bucătărie), iar caii ruşilor ne-au ros toţi pomii din grădini. Aşa am necăjit cu ei doi ani de zile, din 1914-1916.

Am crezut că tot ne-a trece, dar n-am avut noroc şi parte, să meargă războiul în altă parte. În anul 1916, primăvara, în luna martie, văzând că este bătut, comandantul armatei ruseşti de către armata austriacă, a trimis raport la Împăratul Rusiei şi i-a spus că nu poate să ţie război aici la Boian, pentru că umblă oamenii din sat ca spionii dincolo de Prut la austrieci şi le spun unde stau ascunse tunurile ruseşti şi în fiecare zi erau fărmate de obuzurile nemţeşti. Atunci: „Rusul rău s-a supărat/ Şi poruncă grea a dat/ Să nu rămână om în sat./ Şi dacă-i vorba aşa/ Să ne dea în Siberia!”. Era primăvara, zăpada era moale. Prin sat era mare glod şi nevoie. Tocmai atunci a venit ordin să ne dea din sat afară. În fiecare noapte veneau ruşii cu căruţele şi încărcau pe bieţii oameni, pe cei bătrâni care nu au fost luaţi la război, femei cu copii mici, şi îi porneau spre Rusia. Vai, Doamne, ce mai scârbă şi jale mare era în sat. Stam noaptea şi plângeam după averile noastre, după grajdurile cu vite care rămâneau răgând, câinii umblau urlând zi şi noapte spre semn de pribegie. Auzeam cârduri de cocoare cum zburau de deasupra satului şi deasupra câmpiilor, plângeau bietele păsări prin aer, că nu mai aveau loc să se dea jos să se odihnească, că toate câmpiile erau pline de soldaţi. Am tot plâns până au venit căruţele şi ne-au suit pe toţi în căruţe şi ne-am luat rămas bun de la casă care a rămas plină cu zestre şi cu saci de pâine. Ne-am luat rămas bun de la grajdurile cu vite şi le-am umplut jolbul plin cu fân ca să aibă ce mânca până ce le-o veni şi moartea lor. Am dat drumul la câini din lanţug, ca să nu blesteme pe stăpânii lor, că i-am lăsat legaţi şi nu-şi pot găsi singuri hrana. Plângeau copiii cei mici după oile blânde, după mieii cei micuţi cu care se jucau în fiecare zi şi acum trebuiau lăsaţi să fie hrană ruşilor.

Ne-au dus ruşii la gară la Noua Suliţă, unde ne-au încărcat în vagoane şi ne-au ţinut vreo trei zile până au umplut un tren întreg. A doua zi ne-am întors câte unul din familie acasă să vedem ce se face în gospodăria noastră. Vitele şi caii erau luate de ruşi. Găinile şi păsările de curte erau scoase din poiată, duse în casă sub pat şi astupate cu perne. Coveţile în care coceam pâine şi lăzile în care ţineam hainele erau înşirate pe la fiecare pom din grădină, umplute cu grâu şi grăunţe şi mâncau caii ruşilor din ele, cu ţolurile şi lăicerele erau acoperiţi caii lor. Torturile pe care le-au tors femeile toată iarna era azvârlite pe cracii pomilor. Noi ne-am întors înapoi la gară şi le-am povestit ce am văzut pe acasă. Lăcrimau bieţii oameni, dar n-aveau ce să facă. A treia zi, când s-au umplut vagoanele cu oameni, au adus două locomotive şi ne-am pornit spre Rusia. Mulţi scoteau capetele pe ferestre şi uşile vagoanelor şi plângeau uitându-se înapoi după satul lor strămoşesc. De scârbă şi de jale era inima bieţilor oameni împietrită şi mureau în fiecare zi câte unul în tren. Nu aveam nici sârnic, nici lumânare să aprindem după obiceiul creştin. Nu aveam măcar o lingură de apă ca să-i răcorim sufletul. Când ajungeam la o staţie, lepădam mortul pe o grămadă de lemne mai aproape de tren şi mergeam mai departe. Nu ştiam când e duminică sau alte zile şi am petrecut Sfintele Paşti fără leac de ou, fără leac de pască. Mulţi români nici nu ştiau când a trecut Paştele. „Ne-au dus drept la Astrahan,/ unde-am necăjit un an,/ Acolo lângă Volga mare,/ unde soarele răsare,/ Volgă, Volgă, apă lină,/ N-ai avea în veci odihnă,/ Apa ta cea albăstrie/ ne-a mâncat pruncii o mie/ Şi mai mici şi mai bătrâni,/ Ţintirimuri de români!”.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară

(Va urma)