MINUNI DIN RAIUL STRĂBUNILOR

Lumea e plină de lucruri minunate, dacă avem ochi să le vedem, inimă să le simţim şi dorinţa de a le aduna. Plecând în prourul tinereţii de la pitoreasca sa baştină, Crasna, cutreierând străinătăţile, dna Elena Gavriliuc, a învăţat să aleagă şi să culeagă tot ce e frumos. Dar mai întâi de toate a purtat după sine în bagaje şi în inimă lucruri scumpe din raiul de acasă – o năframă, o ie ţărănească, un prosop ţesut de mama, în care aduna lacrimile când o copleşea dorul, o faţă de pernă brodată pe care îşi odihnea neliniştile. După 16 ani de muncă în Italia, revenind la Cernăuţi, unde îşi are domiciliul, şi-a transformat apartamentul într-un adevărat muzeu, refăcând casa mare de la Crasna, din timpurile când fetele ieşeau pe toloacă cu furca în brâu, cu un început de broderie în mână. Chiar este obsedată de visul să deschidă un muzeu al colecţiei de familie şi obiectelor de artizanat din lume adunate. Or, o doare inima când vede cum lucrurile moştenite de-a lungul mai multor generaţii, aceste averi netrecătoare, nu-şi găsesc loc în apartamentele modern mobilate, deoarece nu se potrivesc cu stilul de viaţă şi gusturile tinerilor.

În cel mai bun caz, lucrurile din zestrea bunicilor adună colbul undeva într-o cămară. Dar ele păstrează sufletul, poveştile, miturile unor timpuri apuse. Aruncându-le e ca şi cum ne-am arunca străbunii la gunoi, am renunţa la ochii mamei care ne privesc din fiecare floare sau izvod al cămăşii, covorului. Elena Gavriliuc, în care curge sângele părinţilor din familiile Percic şi Bândiu, ne-a provocat cu amintirile din copilăria ei de la Crasna şi cele de mai târziu, din plina-i maturitate, din bătrâna Europă, transformând pentru câteva zile sala Casei Naţionale a Românilor într-un mic muzeu al artei populare. Cu bunăvoinţa preşedintelui Societăţii „Mihai Eminescu”, Vasile Bâcu, încurajată de dna docent Lora Bostan şi dna Valentina Vovc, o împătimită amatoare a artei populare, de sărbătoarea Sfântului Ştefan, ea a făcut primul pas spre împlinirea visului, inaugurând o expoziţie, aranjată cu deosebit rafinament estetic. Deasupra tuturor şi-a găsit loc un superb covor, cu trandafiri şi lăcrimioare, adus de dna Lora Bostan – cea mai scumpă relicvă păstrată de la mama sa, Vetuţa, o ţesătoare cu mâini de aur. Este covorul la care mâinile ei firave de copil s-au împreunat într-un mister al creaţiei cu mâinile muncite ale mamei, covorul nopţilor lor nedormite, în urzeala căruia freamătă sufletul satului natal Draniţa, sălăşluieşte lumina şi căldura casei părinteşti. Mai are câteva acasă – oglinzi ale tinereţii şi dragostei mamei pentru copii, cărora le-a lăsat neasemuita moştenire.

La fel sunt şi cămăşile de la Crasna, păstrate de dna Elena, ca nişte diplome de nobleţe ale neamului, ce pun în valoare simplitatea, bunul gust, delicateţea femeilor românce. Semnificativă în această privinţă a fost remarca dnei Lora Bostan, care a evocat cum o gospodină de la Crasna i-a arătat cămăşile naţionale cusute de ea:”S-a spălat de câteva ori pe mâini până le-a scos din ladă, cu mare atenţie ne-a arătat cum trebuie împăturite mânecile… Se simţea că e un univers divin pentru ea. Sperăm că acest început va fi amplificat cu alte expoziţii, căci multe femei păstrează asemenea averi – zestrea neamului care se cere pusă în valoare. Doar în fiecare lucru făcut de mâinile lor (covor, prosop, faţă de masă) s-a depozitat o picătură de lumină. Este multă dragoste în acest tezaur, de care femeia româncă şi-a legat destinul. Lucrurile expuse poartă amprenta generaţiilor, în ele sunt cusute, brodate ţesute sentimente, datini, care demonstrează că suntem bogaţi”.

Admiraţia şi mulţumirile pentru revelaţia adusă de expoziţia dnei Elena şi-a exprimat diplomatul Lucian Ionuţ Indreiu, de la Consulatul General al României la Cernăuţi, care a lansat propunerea ca această întâlnire să se realizeze în noi vernisaje de artă românească. Tot atunci au dat glas potenţialii continuatori, profesorii Octavian Voronca şi Ion Găină, promiţând că degrabă ne vor invita la o expoziţie similară la Horecea. Valentina Vovc, doamna care îşi potoleşte dorul de fiice, îşi exprimă bucuriile şi îşi alungă neliniştile brodând sau croşetând, şi-a oferit concursul la organizarea şezătorilor, pentru a le împărtăşi tinerilor comorile sufletului românesc, înzestrat cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Lacrimile din colinda pentru Sfântul Ştefan, cântată de Eugenia Balan-Ciocoboc din Terblecea, cuvintele de preţuire ale profesorului doctor habilitat în medicină, Simion Bileţchi, au înduioşat anturajul, înviorat de ciocnirea păharelor întru pomenirea străbunelor care ne-au lăsat inegalabile bogăţii şi în sănătatea celor care le păstrează, cu drag înmulţindu-le.

Maria TOACĂ